REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



​„Maria Mirabela” – cronică de film


     Foarte bine a procedat Ion Popescu Gopo, renuntând să înscrie pe genericul acestui cadou pentru pomul de iarnă orice trimitere la lon Creangă. Nici «după o idee de», nici «inspirat de», nimic. În timpul lucrului — care am aflat la confe­rinţa de presă că a durat doi ani — au­troul declarase că prezentul film Maria Mirabeta, intitulat la un moment dat Fata bună, fata rea, porneşte de la basmul lui Creangă, «Fata babei şi fata moşneagu­lui». Chiar acum, în convorbiri private sau publice, el invocă aceeaşi filiaţie: — Ştii ce reprezintă broscuţa? — Nu, răspunzi cu toată sinceritatea. — Broscuţa este fântâna din poveste! Apoi, cu un zâmbet misterios care e numai al lui, îţi dă de înţeles că mai sunt şi alte corespondenţe ascunse. Personal sau accelerat cu locuri rezervate, cum ar întoarce vorba Fănuş Neagu, apreciez însă mai mult discreţia genericului şi, până la un studiu mai amplu, rămân la impresia că acest film are cali­tatea, foarte potrivită unei producţii pentru revelionul copillor, de a nu te obliga să cauţi chei secrete, de a nu fi deloc erme­tic. lar dacă sugerează prin el însuşi vreo trimitere, prima care s-ar impune n-ar fi spre mitologii complicate, ci către datele autorului însuşi, către filmografia începu­turilor lui Gopo, dinainte de Scurta istorie, şi anume: Răţoiul neascultător, Al­bina şi porumbelul şi, mai ales, Doi iepuraşi şi Ariciul răutăcios.
     Sigur, arsenalul de mijloace este incom­parabil mai bogat, cu o dezinvoltură a de­senului şi o vervă a animaţiei la care îşi vor fi dat contribuţia atât experienţa reputa­tului cineast, încârcat cu premii, care semnează «scenariul, regia şi conducerea ar­tistică», cât şi echipele de colaboratori de la Moldova-film din Chişinău şi de la Mosfilm, în frunte cu apreciata regizoare de gen, Natalia Bodiul, secondată de personalităţile unor artişti care ne oferă deosebita plăcere de a-i întâlni pe genericul acestei co-producţii, de a le admira talen­tul şi aplicaţia: compozitorul Eugen Doga, poetul Grigore Vieru şi alţii.
     Ceea ce ne trimite la un Gopo primordial este zodia seninătăţii imperturbabile sub care e creat filmul, excelent definită în ver­surile pe care Grigore Vieru le pune, din prima secvenţă, în gura pomenitei broscuţe:
Ce bine e, ce bine,
că spicul este spic,
că elefantu-i mare
iar iepuraşul mic,
că e cocoş cocoşul
Şi racul este rac...
     lar broscuţa vorbitoare nu e ea însăşi altceva decât ceea ce ne arată convingător desenul, în linie clasică. Un fel de întoar­cere la pragmatismul estetic iniţial, străin de locul secund, iată formula episoadelor versificate şi cântate, din care se compune acest film a cărui respiraţie nu e tocmai de lungmetraj, epuizându-se în aproxi­mativ o oră.
     Captivaţi, cum vor fl probabil şi micii spectatori, de jucăria îmbinării desenului animat cu filmarea copiilor reali şi a acto­rilor mai mult sau mai puţin profesionişti, spre a nu mai vorbi de delicioasele efecte ale dublării figurilor desenate cu vocile unor actori foarte cunoscuţi (broscuţa — Anda Călugăreanu, regele omizilor — Dem Rădulescu), realizatorii înseriază, pe un libret original, episoadele unei mini-feerii muzicale, în care se mai detaşează con­cursul unui cântăreţ îndragit de cei mici, Mihai Constantinescu, imaginea, inclusiv filmările combinate ale lui Alecu Popescu şi apariţia lui lon Popescu Gopo ca actor, sub masca lui Moş Timp, înconjurat de rotiţele ceasornicelor şi filmat în racursiuri olimpiene.
     Altminteri însă, unghiurile sunt terestre şi tonul familial, confesiv cu alint, fie că este vorba de broscuţa neîncrezătoare, care zice că nu e bună de nimic şi de aceea e pedepsită de Zâna pădurii, prin îngheţare în plină vară, fie că-I urmărim pe licuriciul Scăpărici, plingându-se într-un fel de arie a mediocrului:
Fără sclipici,
mă cheamă Scăpărici.
Sint Scăpărici,
dar n-am sclipici (...)
Mai bine-aş fi arici!
Ce licurici,
Fără sclipici!
     Tehnica este aceea a repetării formulelor şi a dilatării episoadelor, reduse nume­ric şi parcimonioase în poante, cum s-a întâmplat şi în precedentele lung-metrage ale autorului. Punctul forte rămâne dese­nul animat, fermecător şi imaginativ, în developarea lumii efemeridelor, a fluturilor cu aripi multicolore, metamorfozate inge­nios în mantii imperiale sau graţioase voaluri, un desen funciarmente cinetic, cu volute strălucitoare, care ne proiectează în din infinitul cosmic în micro-universul brotăceilor. Liantul episoadelor îl constituie însă figurile umane reale, respectiv cele două fetiţe, Maria şi Mirabela (Gilda Ma­nolescu şi Medeea Marinescu), intercalate între desene şi decoruri, vag diferenţiate prin caractere, căci verva formală l-a eli­berat pe Gopo de didacticism. Ideea este difuză şi facultativă, fetele nu mai sunt una bună şi alta rea, ele se îmbrătişează după fiecare episod în care au ajutat micile vietăţi, încântându-se reciproc:
Maria, Mirabela
doi crini Cu ochi din povesti!
Sub cerul ca umbrela,
alături de prieteni,
ce bine-i să trăieşti!
     Celelalte personaje de basm, figurate de interpreţi în carne şi oase, vin mai mult din vitrină decât din poveste, ca un fel de convenţie la vedere, declarată, cu pletele, toaletele şi zâmbetele zânelor, vrem să cre­dem, voit artificiale — un început de gest parodic, nedus până la capăt, pentru a nu leza prea tare plăcutele iluzii ale micilor spectatori, adunaţi în jurul pomului de iarnă. Dacă acesta este jocul pe care l-au vrut realizatorii, el e reuşit şi nu ne rămâne, în acest ceas, decât să intonăm şi noi:
Ce bine e, ce bine,
Ce bine e, ce bine,
Ce minunat!
(Cinema nr. 12, decembrie 1981)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: cronica de film, ion popescu-gopo, maria si marea film, medeea marinescu, valeria sava

Opinii: