Anul e 2001, iar România abia se trezește din primul deceniu de tranziție. Advertising-ul, magazinele, cultura pop și afacerile sunt în stadiul lor primitiv, iar cinematografia, care se află într-un impas major, ajuns la apogeu în 2000 - anul fără nicio premieră românească - are parte de o breșă. Apare „
Marfa și Banii”, debutul în lungmetraj al lui
Cristi Puiu, considerat punctul zero al Noului Cinema Românesc.
Astăzi, la mai bine de două decenii de la premieră, lansăm internațional o variantă remasterizată digital a filmului, la o calitate inedită. Premiera face parte din proiectul nostru de accesibilizare a patrimoniului cinematografic local prin valorizarea celor mai importante filme din istoria recentă și îndepărtată a filmului românesc.
Sintagma „
Marfa și banii”, o preluare ironică a binecunoscutului titlu omonim care deschide primul volum din „Capitalul” lui Marx, poate fi citită ca un comentariu asupra unei societăți rupte din mâna ideologiei de stat și aruncate într-alta, mai puțin vizibilă, la fel de cuprinzătoare, cea a pieței libere. În film avem o imagine frustă a perioadei, unică la momentul respectiv, reprezentată printr-o distanțare paradoxală de la psihozele, miștourile și paranoia acelor ani. Paradoxală, pentru că distanțarea vine de fapt din încrâncenarea cu care Puiu și
Rădulescu, cei doi scenariști, se străduiesc să rămână în imediat. Asta se resimte și la personajele lor. Pe Ovidiu (
Alexandru Papadopol), băiatul unei familii constănțene cu butic în balcon, îl interesează să se emancipeze economic deschizându-și propria sa afacere pe modelul setat de familie. Are nevoie de bani, așa că acceptă să facă un drum la București pentru un grangur local jucat de aprigul
Răzvan Vasilescu. Iar împreună cu amicul său Vali (
Dragoș Bucur) și cu iubita acestuia, Bety (
Ioana Flora) pornesc într-un road-movie inițiatic à la America via Babadag. Pe parcurs suntem confruntați, alături de cei trei, cu o fricțiune între realitatea și iluzia profesiei de băiat descurcăreț. În timp ce muzica acelor ani era plină de povești de cartier, despre bani, violență și șmecherie, „gangstereala” din filmul lui Puiu e cât se poate de palpabilă și nu invocă în niciun moment mitizare.
„În ultimul an de şcoală fusesem preocupat de filmul realist. Îmi făcusem aproape un scop din desfiinţarea frontierei dintre documentar şi ficţiune, încercînd să conciliez poziţia de observator cu aceea de inventator. (…) Dacă le aplicam, unele din concluziile la care ajunsesem permiteau realizarea unui alt fel de cinema. Un cinema care să fie, aşa cum spunea Godard, ...la vérité vingt quatre fois par seconde. În plus, după ce am socotit de mai multe ori, am descoperit că producerea unui asemenea film nu necesită bani mulţi, iar, pentru cineva care-şi propunea să facă film în România, acesta nu era un detaliu de neglijat.” spunea Cristi Puiu într-un interviu pentru Dilema Veche în 2001.
Filmul fusese prezentat la Festivalul de la Cannes în „Quinzaine des réalisateurs” însă recunoașterea pe plan internațional, alături de o receptare reticentă la nivel local (filmul fiind văzut de cca. 4000 de spectatori la momentul respectiv) și de un entuziasm critic avizat și într-o oarecare măsură militant, dar minoritar, a făcut din film un teren fertil de luptă între două tradiții diferite de raportare la cinema care încă modelează discursul din jurul cinemaului românesc chiar și în ziua de azi, la mai bine de douăzeci de ani mai târziu. (Emil Vasilache,
cinepub.ro)
