„Marele singuratic” – cronică de film

De la «Moromeţii» încoace, opera lui Marin Preda, scriitor de tulburătoare consistenţă şi profunzime, dc neliniştitoare pre­zenţă şî împlântare în epocă, atrage şi intimidează în egală masură creatorii de film. Atracţia se justifică firesc, prin plinul de substanţă al cărţilor sale şi marea lor putere de a sugera, nu neapă­rat imagini, ci posibile lumi cinemato­grafice. Timiditatea se explică, poate prin caracterul cu vehemenţă literar al operei sale, sprijinită cu nelimitată încredere pe cuvânt, pe puterea lui de a naşte şi comunica nu numai stări, gânduri, sensuri, ci viaţă, vieţi, o omenire fascinant-mişcătoare şi stabilă  în acelaşi timp, în care suntem lăsaţi să pătrundem, apoi furaţi, apoi incluşi, înghiţiţi, făcuţi una cu ea. Literatura lui Marin Preda este o minunată capcană, migălită din cuvinte-laturi, în care se agaţă sens după sens, mintea şi sufletul cititorului. În faţa ei, cinematograful şovăie şi pentru că timpul lui, limitat la 90 de minute, nu-i poate cuprinde toate meandrele, nu poate acoperi uriaşa cantitate de viaţă care o străbate. Să ecranizezi o carte de Marin Preda înseamnă să porneşti conştient de ideea de renunţare. Să ecranizezi Marie Preda înseamnă o foarte clară, tăios de clară alegere: filmul sau literatura. Filmul, adică păstrând din literatură doar ideea — dar câtă substantă vie se pierde astfel chiar din pornire — literatura — dar ce supunere oarbă trebuie să accepte astfel cinematograful şi câtă abdicare de la legile lui! Pentru Marele singuratic, Marin Preda auto­rul cărţii, devenit scenarist al filmului, şi realizatorul lui, lulian Mihu, au ales cea de a doua cale. Rezultatul este un film de factură manifest-livrescă, un, film a cărui forţă stă — exact ca în cazul cărţii şi cărţilor lui Marin Preda — în cuvânt. Dar pentru ca acest cuvânt să se audă în voie şi să funcţioneze nestânjenit de legile filmului, scriitorul şi regizorul au tăiat în carne vie, în carnea vie a cărţii, păstrând din ea doar leit-motivul — nu şi motivul nu şi mo­tivările — poveştii de dragoste. Tot ce era în carte ancorare solidă în realitatea înconjurătoare, tot ce dădea materialitate, concreteţă acelei poveşti, tot ce o determină şi modela şi justifica în toată complexitatea (viaţa la «grădină» cu tragedia lui Damian, cu Anghel şi Florica, cu Mărioara şi copilul lui Niculae, lumea lui Moromete deci, pe de parte, viaţa «la castel» cu scriitorii, pictorii, artiştii — lumea Siminei pe de altă parte, cu imposibila lor supra­punere, prefigurare a imposibilei iubit dintre Simina şi Niculae — căci ce altceva este moartea îIntr-o poveste de dragoste dacă nu unica ieşire dintr-o stare fără şansă de împlinire?) a fost lăsat de o parte. Tot ce dădea contur precis acestui Niculae, plămada lui de ţăran devenit intelectual, amestecul de brutalitate şi aspiraţie spre rafinament, de violenţă şi tandreţe, de încăpăţânare şi cedări generoase, tot ce dădea con­tur misterios Siminei, acel mister lumi­nat cu încetul, scos cu încetul din sine, astfel încât cele două personaje să poată sta aproape, să se poată răbda alături pe timpul scurt al dragostei lor, toată migala cu care adunase scriitorul în carte, argumentele pro şi contra vre­melnicei ieşiri din singurătate prin iubire a lui Moromete, a fost de aseme­nea, fără milă şi fără cruţare pus de o parte. Eliberată de argumente, de sarcina grea a justificării existenţei ei, povestea de dragoste pluteşte dincolo de timp dincolo de spaţiu cu graţia tragică a lucrurilor sortite pieirii, fără vină, dar şi fără drept de apel. Ceea ce a rămas este un straniu cântec de dragos­te şoptit pe o voce, apoi pe două, apoi din nou pe una singură, un cântec trist şi aerian, un intermezzo liric aşezat între coperţile ferme ale prozei cotidie­ne. Legăturile acestei poveşti cu viaţa cărţii — câte au mai rămas — ţin pe de o parte, o parte ne-esenţială, de o realitate vag-indiferentă la soarta ei (problemele lui Moromete legate de trecutul şi viitorul lui politic, ca şi cele legate de prezentul lui dincolo de povestea cu Simina, în care pătrund mai mult anecdotic întâmplările de la GAC cu figura nu lipsită de pitoresc zootehnicienei în centrul lor) iar pe de de altă parte, de data asta esenţială, de trecutul îndepărtat aI lui Moromete, povestit chiar de el Siminei, în imagini de pe altă lume, lumea copilăriei lui cu apusuri de soare şi ploi grăbite, cu cai duşi noaptea la păşune şi veghi târzii în faţa focului, cu obsesiile sperioase şi violenţele neînţelese ale vârstei, copilăriei de Moromeţi. Sunt singurele imagini care se sustrag literaturii — în ciuda cuvintelor multe care le însoţeşte curgerea — şi încearcă, şi chiar reuşesc să fie, cu forţă şi încăpăţânare ale cinematografului, dar tot ele, prin­tr-un minunat paradox, sunt acelea care redau poveştii substanţa de cea mai curată sursă «moromeţeană» , o fac să sune limpede a Marin Preda.
Marele singuratic cred că trebuie citit ca un omagiu adus unui mare scriitor, ca o dovadă de infinit respect pentru literatura lui. Numai astfel poate fi înţeleasă totala supunerea unui regizor cu personalitatea agresivă cum este lulian Mihu, lipsa iui de orgoliu în faţa operei literare, maleabilitatea extraordinară cu care se adaptează nara­ţiunii scriitorului, atenţia cu care vine în întâmpinarea intenţiilor lui. De altfel sub semnul acestei supuneri liber con­simţite şi respectuoase stă munca în­tregii echipe. Actorii, cei principali mai cu seamă, George Motoi şi Florenţa Manea, pe umerii cărora apasă marea sarcină de a da o identitate cinematogra­fică unor personaje nedesprinse de pagi­nile cărţii, ci mutate ca atare, cu gându­rile lor multe, comunicate în lungi dia­loguri, pe pânza ecranului — se străduiesc, unul cu toată puterea experien­ţei, celălalt cu toată candoarea de experienţă, să dea adevăr şi emoţie cuvintelor din care se desprinde cu încetul nu numai povestea de dragoste, dar şi sensul ei. Poveste pe care Gheorghe Fischer şi Alexandru Întorsureanu o transpun în imagini de o frumuseţe calmă, obţinută nu prin complicare mişcări de aparat ci, dimpotrivă, prin­tr-o stranie nemişcare. O imagine — martor liniştit al evenimentelor, care pune în valoare, din nou şi în primul rând, cuvântul şi legătura lui intimă cu chipurile actori lor, atât de economi­cos-expresive cât trebuie, pentru ca sensul trăirilor să rămână, din nou şi în primul rând, în seama cuvântului.
Marele singuratic este fără îndo­ială o adâncă plecăciune pe care cinema­tograful o face în faţa literaturii. Ca filme el poate să placă, să displacă, să incinte sau să nedumirească, în niciun fel şi cu niciun chip nu poate trezi indiferenţa. Pentru că literatura în faţa careia se înclină poartă semnătura lui Marin Preda, dar şi pentru că cel care face această plecăciune este lulian Mihu. Un regizor cu ale cărui filme poţi fi sau nu de acord, le poţi accepta sau respin­ge, în niciun caz nu le poţi ignora.