Lucian Pintilie are întotdeauna ceva de spus. Şi cum acest om efervescent este şi regizor de film, totul devine brusc acut de interesant.
Discuţia ne-a fost prilejuită de data asta de întoarcerea lui glorioasă (trei distincţii: Premiul special al juriului, Premiul mişcării de experiment şi de cinecluburi şi un Premiu special al criticii) de la Festivalul internaţional de la Mar del Plata.
— Ce ştiaţi despre festivalul argentinian? Ce aţi aflat la faţa locului?
— Că e foarte departe...N-am bănuit o clipă că această competiţie ce are loc la atâtea mii de kilometri de Europa are un nivel atât de prestigios (cuvântul acesta îngrozitor are meritul de a fi foarte funcţional). Am presupus desigur că o să participe câţiva oameni însemnaţi din cinematografia actuală, dar m-am oprit aici. Deşi ar fi trebuit să-mi amintesc că un
Jules et Jim a obţinut acolo nu Marele Premiu cum i l-am fi acordat cu toţii, ci Premiul pentru regie decernat lui Truffaut. Cu alte cuvinte, exigenţa este semnul sub care se desfăşoară această manifestare care, repet, nu credeam să aibă prestigiul pe care l-a dovedit că îl are.
O concurenţă care obligă
Anul acesta concurenţa a fost măgulitoare. Tony Richardson s-a prezentat cu un film foarte interesant după părerea mea, ce exploatează o sursă nouă în cinematografia contemporană, umorul negru, macabru, o sursă anti-chapliniană, o sursă foarte des întâlnită în teatru de la Eugen Ionescu la Dürenmatt, dar neexploatată de film. Cehii au pornit de puţină vreme să dezvolte acest comic de factură deosobită, dar s-au limitat la câteva eseuri, schiţe şi scheciuri. Se pare că se simte nevoia unei reînnoiri în comedie, tratarea ei într-o altă perspectivă decât ne-a obişnuit un Chaplin sau un Tati. Louis Malle a venit cu mult discutatul
Viva Maria, un amestec nu pe deplin reuşit, cred eu, dar interesant, de music-hall şi dramă socială. Cehul Karel Kachina s-a prezentat cu cel mai important film al festivalului,
Viva Republica, film de o extraordinară vigoare, puţin epigonic sub raport stilistic; italianul Pietrangeli cu
O cunosc bine, suedezul Sjöman cu
Focul, Torre Nielsson cu
Broasca uşii, Sidney Pollok cu
Firul subţire, iar sârbul Macajević ne-a arătat o peliculă deosebit de interesantă după mine,
Omul nu este o pasăre. M-a uimit de altfel lipsa lui din palmares.
— După câte îmi dau seama, o mare diversitate stilistică.
— Da, o arie de stiluri cinematografice extrem de largă, de la filmele pur epice, tradiţionale cum a fost producţia engleză, la filme structurate în întregime pe criteriul memoriei ca cel argentinian, până la Tony Richardson care experimenta zone necunoscute ale comediei.
Prezenţa actoricească a urcat şi ea stacheta competiţiei: Jeanne Moreau, Brigitte Bardot, Bibi Anderson, Sidney Poitier, Anne Bancroft, Stefania Sandrelli, Ugo Tognazzi, Lebedeev, Mireille Darc, Gielgutt şi mulţi alţii. Un festival foarte, foarte bun. Mă întreb chiar dacă întotdeauna Cannes sau Veneţia întrunesc asemenea forţe în concurs.
Mai bine mai târziu...
Şi în aceste condiţii, Duminică la ora 6?
— Trebuia să se prezinte în ziua a treia a festivalului. Diferite încurcături însă la vama din Buenos Aires au făcut să stăm într-o tensiune puternică clipă de clipă până cu două sau trei zile înainte de sfârşitul concursului când s-a putut proiecta şi filmul românesc. Aceste neajunsuri şi amânarea proiecţiei au stârnit un fel de curiozitate mondenă în jurul nostru, în care filmul propriu-zis, din punct de vedere artistic, nu avea niciun merit. O vâlvă iscată de comicării de tot soiul — pierderea bagajelor, rătăcirea bobinelor — şi nicidecum un interes estetic. Dar această curiozitate care este unul dintre motoarele funcţionării unui festival, a făcut ca în după-amiaza în care a fost prezentat
Duminică, sala să fie mai plină ca la orice altă proiecţie de până atunci.
— Cine a făcut parte din juriu?
— Amintesc în treacăt câteva nume: regizorul Kozînţev; directorul cinematecii şi al centrului cinematografic experimental italian, Fiorovantini; directorul festivalului de la Karlovy-Vary, Broucil; americanul Aby Mann, spaniolul Manuel Summers; directorul festivalului de la Tours, Barbin. (Regret că nu a fost şi prof. dr.
Mihnea Gheorghiu despre care am auzit acolo că fusese solicitat să fie preşedintele juriului.)
Letargia epigonică
Am smuls de la Lucian Pintilie — dar am promis să nu le divulg şi câteva aprecieri concrete şi „hors concours” făcute de membrii juriului pe marginea filmului românesc: de pildă, că Duminică la ora 6 a fost considerat un debut neobişnuit, că i s-a urat autorului să-şi păstreze puritatea de cercetare, prospeţimea, ca al doilea film să nu exprime oboseala şi nici integrarea lui în mijloacele comune ale cinematografului. Să nu spun că regizorul Summers i-a propus să facă împreună un film? De ce?
— Cum a fost considerat filmul dumneavoastră de către oamenii de specialitate care aveau dreptul să-şi spună părerea?
— Dincolo de lipsurile care nu s-au discutat pentru că le-am luat-o eu înainte la conferinţa de presă, în speţă e vorba de naivitatea unor scene politice netransfigurate artistic, criticii tineri, tinerii regizori, au fost câştigaţi de noutatea limbajului cinematografic. (Pentru apărarea acestui Iimbaj nou, Cinéma d'Essai de la Paris se străduieşte să împingă pe circuitul de difuzare, filmele cehilor Forman şi Nemec, de pildă). Există la intelectualii ocidentali, la pasionaţii de film, o dorinţă extraordinară de cunoaştere a noilor forme de exprimare, o dorinţă de-a instaura un circuit nestânjenit de experienţe în special în domeniul limbajului, al modificărilor de sintaxă cinematografică. În occident se simte puţin acum închiderea ciclului de experienţe umane şi cinematografice a unor mari maeştri. Ce se va face mai departe? Cine va urma unui Antonioni, unui Resnais? Ce trebuie întreprins ca cinematografia să nu amorţească într-un fel de letargie epigonică? Aceşti oameni ar dori să stea mai mult de vorbă cu noi, să aibă posibilitatea unui schimb de experienţă.
Pe când filme cu adevărat de actualitate?
— Noi ne păstrăm prospeţimea începuturilor, pasiunea descoperirilor generate de o existenţă nouă.
— Eu cred că noi, în cinematografie, venim, faţă de ei, cu o imensă cantitate de întâmplări omeneşti pline de o semnificaţie tulburătoare şi că trebuie, în sfârşit, să dăm curs în filmele noastre de actualitate, acelui bagaj de evenimente politice, istorice, omeneşti, care până acum, după părerea mea, au căpătat o oglindire teribil de palidă şi de trunchiată. Teatrul şi cinematograful la noi, sub raportul operelor dramatice, — nu proza, nu poezia! — sunt încă foarte departe de ziua când vor putea să spună cinstit că au experimentat, măcar parţial, tot vălmăşagul extraordinar de prefaceri omeneşti.
— Cum găsiţi filmul dv. după ce l-aţi confruntat într-o competiţie internaţională?
— Pentru un singur lucru sunt foarte mulţumit, de o mie de ori mai mult decât pentru cele trei premii internaţionale: după atâtea confruntări cu critica noastră, cu publicul nostru, cu specialiştii noştri, cu exaltaţii noştri, cu retrograzii noştri, apoi în Argentina, cu juriul, cu publicul şi cu mişcarea de avangardă, ştiu extrem de clar ce este valoros, nou, în film şi pe acest ceva îl voi dezvolta cu o încăpăţânare pe care nu o puteţi bănui, în lucrările mele viitoare, şi ce este prost, formal, caduc, epigonic, adică ce voi suprima cu aceeaşi încăpăţânare cu care voi lansa ceea ce este pozitiv în
Duminică la ora 6.
Mărturisesc cu târziu regret că în general critica noastră nu m-a ajutat să văd limpede ce este bun şi ce este rău în filmul meu, că numai o suită extrem de lungă de confruntări din care confruntarea cu critica a fost cea mai neînsemnată, precum şi propriul meu spirit critic, de obicei puternic şi treaz, m-a ajutat să văd ce nu va mai trebui să repet. Nu pot să nu folosesc acest prilej şi să nu vă spun că
cea mai încâlcită critică, pe care am citit-o despre filmul meu, a apărut în coloanele revistei dumneavoastră sub semnătura lui Ion Frunzetti, iar
cea care a întors cel mai desăvârşit pe dos sensul filmului faţă de cel real, a fost cea a lui
Valerian Sava.
Publicul — o redută ce trebuie cucerită!
— Cum sunt relaţiile dumneavoastră cu publicul?
— Încâlcite şi tenebroase. Mărturisesc că în întreaga mea carieră artistică, deci şi în teatru, am avut relaţii echivoce, tenebroase cu publicul. Cel mai prost spectacol al meu a avut cel mai mare succes de public: „Cezar şi Cleopatra”. Iar cel mai bun, „Biederman şi Incendiatorii” a avut un succes de public destul de limitat. Vă rog să mă credeti că sunt departe de a fi atât de mărginit încât să-mi imaginez că această simplă ecuaţie poate rezolva o problemă cu atâtea implicaţii sociologice, psihologice, culturale, ca problema relaţiilor cu publicul. La studio şi la mine acasă am primit în egală măsură scrisori de protest împotriva filmului meu, precum şi scrisori exaltate, socotindu-l, exagerat fireşte, drept primul film românesc. Publicul? De cine e reprezentat? De cei exaltaţi sau de cei indignaţi? Nu ştiu, trebuie să descopăr lucrul acesta. Oricum, publicul trebuie cucerit. Dacă credem nelimitat în idealurile noastre estetice, el trebuie cucerit în spiritul acestor idealuri. Orice concesie poate asigura cu publicul un amor trecător, înşelător şi ipocrit, care se descompune la urmă foarte urât. Ştiu precis că publicul intrigat de anumite fragmente ale filmului meu, de anumite procedee, are pe undeva dreptate. Meditez cu extremă seriozitate la procentul posibil de adevăr din nemulţumirea sa.
Da, sunt un încăpăţânat şi, pe cât îmi va fi cu putinţă, încetul cu încetul, voi încerca să cuceresc adeziunea publicului în pături din ce în ce mai largi. Netrădându-mi nicio clipă idealurile, făcându-le poate mai comunicabile.
