Într-o lungă (prea lungă, și împănată cu vesele momente de umor involuntar) prezentare, noul film al lui Iosif Demian ne-a fost recomandat — în seara premierei — drept un policier... Nu insist asupra ambiguității termenilor trecuți tale-quale dintr-o limbă într-alta (deși s-ar putea ca, asemeni musical-ului de peste ocean, franțuzismul acesta să aibă „vocație internațională”) ceea ce rețin pentru cazul în speță e faptul ca filmului i s-a căutat, dintru început, o etichetă (avantajoasă) semn, mai totdeauna, al unei „personalități” irelevante.
Lucrurile n-au stat astfel chiar de la nivelul scenariului; cunoscut, deopotrivă, ca scenarist și autor de romane polițiste („Biblioteca din Alexandria” intrând într-o cu totul altă ordine de idei), Petre Sălcudeanu oferă ecranului „propuneri” care pot servi și la realizarea unor pelicule modeste (vezi Bunicul și doi delincvenți minori), dar și la atingerea unor cote valorice de autentică excepție (cum s-a întâmplat cu O lacrimă de fată, în regia aceluiași Demian); iar, din scenariul pe care-l putem deduce văzând filmul de-acum, povestea se anunța interesantă, cu reale deschideri către marele public... Pe scurt, e vorba de doi șantajiști care — pentru a-și mări „cota încasărilor” — recurg la o soluție extremă: aruncă în „botul” câte unei mașini proprietate particulară cadavrul (încă „proaspăt”, si j'ose dire) al unei tinere fete (de fiecare dată alta), spre a-i sili pe proprietarii mașinii (aflați, în momentul „accidentului”, prinși de „dragostea unei blonde” făcând și ea parte din bandă să plătească substanțiale despăgubiri „rudelor îndoliate”; care rude sunt, de regulă, mame sau mătuși „la a doua tinerețe” înamorate „lulea” de unul dintre șantajiști (care, în schimbul unei cereri în căsătorie, urma să pună mâna pe bani)... Cam complicat, nu-i așa?... Lizibil, totuși, și — cu o bună stăpânire a meseriei de cineast — ofertant cel puțin.
Mai înțeleg, din lectura filmului, că acțiunea urma să fie dominată de figura serioasă și puțin melancolică a „Bunicului” — un soi de Maigret autohton având ambiția morală de a merge până la capăt în investigațiile sale: o figură plină de caldă omenie, de comprehensiune față de mai marile sau mai măruntele slăbiciuni omenești; iar secvența de-nceput a filmului, când „Bunicul” urmărește (cu voluptăți de copil) un serial de desene animate, repetându-i în loud speacker dialogurile, tocmai asta vrea să zică: cum că „nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin”... Același lucru, cred, ține să-l sugereze și secvența finală: criminalii sunt prinși (inclusiv blonda lor complice), „Șeful” încearcă (de trei ori) să-i transmită „Bunicului” felicitările sale, dar acesta... doarme; din păcate, prin repetiție (se repetă ideea) și lungime (semnificația fiind clară de la prima încercare) întreaga secvență devine ostentativă și derizorie.
„Pendant” al „Bunicului” este șoferul Panaitescu (avansat, în acest film, în „gradul” de coleg cu puteri — sau obligații — aproape egale în elucidarea cazului); figură interesantă și acest Panaitescu, ale cărui tăceri sunt cel puțin tot atât de elocvente cât sfătoșenia bătrânului.
Interpreții celor doi se numesc George Negoescu (cu aproape toate datele cerute de rol — mai puțin un „plus” de vigoare, fizică și morală, strict necesar atingerii unui cert grad de credibilitate) și Dorel Vișan (care-și joacă tăcerile cu farmec și dezinvoltură fără, însă, ca rolul să-l solicite prea mult).
Restul distribuției (amestec de profesioniști și non-profesioniști, în maniera de-acum știută a regizorului) oferă prestații mai mult sau mai puțin acceptabile, din rândul cărora numai două (Mitică lancu și Gheorghe Dănilă) sunt de oarecare relief (oarecare, nu în sensul calității indiscutabilă în cazul celor numiți, ci în privința dimensiunii rolurilor respective).
Observații de acest calibru se mai pot aduce filmului, dar ele devin neglijabile, în fața unei obiecții de fond — care vizează, iertate fie-mi vorbele mari, lipsa de coherență și de coeziune a concepției estetice a lui Iosif Demian... Am semnalat, în cronica la Baloane de curcubeu, faptul că regizorul aduce în prim-plan o tipologie ciudată, care face nefirești, cel puțin nefirești, relațiile dintre personaje. Tipologie care — zic acum — duce, în cele din urmă, la o viziune deformantă asupra satului românesc contemporan.
Desigur, nu pun această viziune pe seama vreunei malefice intenții; mai ales că, în Lovind o pasăre de pradă, Iosif Demian vine cu altă „minune”: mărunțește, pur și simplu, acțiunea în prim-planuri — lipsind astfel filmul nu numai de necesarul suspens al faptelor, ci și de acel suspens psihologic care făcea farmecul (și dădea valoare) unui „policier” ca Șapte zile... Știu că Serghei Paradjanov a realizat, nu cu mult timp în urmă, un film, Culorile rodiei, alcătuit numai din cadre fixe (procedeu deosebit de interesant, dacă-l raportăm Ia titlu și la ideea de valoare pe care acesta o sugerează); am apreciat și faptul că — pentru a povesti cinematografic — un important fragment din biografia eroilor săi — Mircea Veroiu a utilizat, în Între oglinzi paralele, o suită de fotografii „de familie” (deci, tot cadre fixe). Dar a încerca să închegi, un film de acțiune aproape numai din prim-planuri mi se pare o idee cel puțin nefericită.
De aici, și monotonia plastică a filmului (în ciuda virtuților imaginii semnate de Alexandru David, în ciuda scenografiei — impecabilă și sugestivă — realizată de Nicolae Drăgan)... Mai mult, furat de aplicarea procedeului amintit (repet: în contradicție flagrantă cu specificul filmului) losif Demian nu mai reușește nici controlul de ansamblu, nici reflecția globală asupra propriei lucrări.
Cu toate calitățile secundare care i se mai pot găsi (între ele fiind și muzica scrisă de Erika Jozsa și Horvath Károly), Lovind o pasăre de pradă mi se pare o mare nereușită.
