Trebuie spus de la bun început că nu se înțelege care este meritul cu care se laudă filmul încă de la generic: din 1988, când a fost filmat, n-a primit viza de ieșire pe ecrane până azi. Motivul Dumnezeu să-l știe, că pe atunci Dulea nu dădea explicații și acum nu acordă interviuri... Cu atât mai mult intrigă neacordarea acestei vize, cu cât subiectul nici măcar nu prezenta riscul cine știe cărei „interpretări”; ba, mai mult, exterioarele (dar și unele interioare) sunt filmate cu grija evidentă de a se demonstra ce blocuri frumoase au fost construite în „epoca de aur” și ce minunate sunt orașele patriei!
Unei tinere mame îi moare soțul într-un accident și ea are mari și îndelungi ezitări în fața unei noi căsătorii. Aceasta e problema. Unde e filmul? Exclusiv în jocul actorilor printre care excelează Emilia Popescu, alături de ea l-am numi și pe copilul Mircea Bucur, dacă nu s-ar resimți acesta de pe urma replicilor care se vor cu orice preț, „inteligente” și precoce; Adrian Titieni, în rolul posibilului tată, nesupărător dar nici convingător: lasă loc pentru eventuale evoluții viitoare. Pe posturlie episodice ies în evidență cam toți actorii, așa că o departajare este și fără rost și ar fi și obositoare; la fel de obositoare ca genericul, mult prea lung și desenat cu litere demne de vitrinieri comerciali diletanți și fără pretenții. Pe scurt, un film care a ratat de puțin un premiu în „Cântarea României” și pe care totuși vi-l recomandăm, exclusiv pentru Emilia Popescu, aici „beneficiara” unui rol totuși prea monocord și evident, sub posibilitățile sale.
Regizoarei Cristina Nichituș îi vom adresa în încheiere cel mai frumos compliment: are har și sensibilitate (n-are prea multă încredere în ea însăși) dar abia acum se află într-adevăr la începutul carierei. O așteptăm, deci cu primul ei film „liber” de servituți și autocenzură.
