Doctorul Pavel (interpretat de Radu Beligan cu o strălucire discretă, cu acel aer de candoare dezarmată, care-I transformă dintr-un vinovat probabil, într-o victimă sigură...), poartă cu el un buchet de flori albe, despre care nu știe bine cum au ajuns la el și pe care vrea să le dea tuturor, oricui chiar; dar nimeni nu vrea să le ia și doctorul va trebui să renunțe la ele... Într-un fel, însinguratele flori albe ale doctorului simbolizează chiar filmul lui Mihai Constantinescu: oferit spectatorilor cu toată sinceritatea și cu tot talentul membrilor echipei, filmul nu se bucură de primirea așteptată. Secretul e simplu: în ciuda adevărului conținut, și al câtorva roluri (prea puține) bine realizate încă din scenariu, filmul nu e rotund, nu e un întreg, ci un mozaic, un puzzle ale cărui piese reprezintă, fiecare, câte un dialog. Și toate aceste dialoguri se referă la drama doctorului Pavel, care abia ea, această dramă, trebuia să constituie filmul; altfel dialogurile, uneori interesante, inteligente și pe alocuri chiar spirituale, rămânând marginale, la periferia dramei cinematografice! Nu este de mirare deci că, în asemenea condiții, interesul spectatorilor se îndreaptă exclusiv spre Radu Beligan, spre „monstrul” Toma Caragiu, spre George Constantin și Colea Răutu. Dar și marii actori, chiar în cadrul unor asemenea „recitaluri”, nu pot face singuri un film! Mai ales că alături de ei, ceilalți interpreți, cu toote eforturile lor admirabile, rămân încorsetați partiturilor lor schematice, nenuanțate: Valeria Gagialov, Micaela Caracaș, lca Matache, Eugenia Bosînceanu, Adina Popescu, Gh. Visu, C. Fugașin și Coca Andronescu. Imaginea lui C. D. Fony, destul de banală și ea, sub ceea ce așteptam de la acest virtuoz. Muzica lui Temistocle Popa, discretă, rafinată, neostentativă, adică exact ceea ce era necesar. Și totuși, suntem convinși că de la regizorul Mihai Constantinescu trebuie să ne așteptăm și la surprize...
