Nicio modestie nu e prea încăpătoare, nicio prudenţă nu e prea fără măsură când dăm declaraţii despre proiecte de film românesc. Întrebaţi-mă despre teatru, despre proiectele mele în teatru. Vă voi răspunde calm, precis — e un calm natural de lucru, de creaţie.
Ştiu spre ce tindem eu şi colegii mei; cred că ştiu ceea ce e prost, ceea ce e bun; există o ierarhie, un climat ordonat, raţional, în sfârşit, aspiraţiile noastre, în mare parte împlinite, au o coerenţă, au o structură.
Întrebaţi-mă de cinematografie şi sentimentul de vid mă plezneşte din toate punctele cardinale.
Dacă m-am apucat totuşi să fac film înseamnă că pe undeva în acest vid intuiesc eu un reazim, un miraculos, inexplicabil punct de reazim al unei pârghii care să deplaseze, să schimbe ceva. Acest punct de reazim, fragil şi esenţial, este respectul adevărului.
Este cu desăvârşire imposibil şi intolerabil ca în planul existenţei sociale să existe o asemenea sete de adevăr, o asemenea dorinţă de demistificare, o asemenea repulsie faţă de idilism şi formalism şi nimic, sau aproape nimic din acest mare şi generos elan social să nu se reflecte în cinematografie.
Declaraţiile în cinematografie nu mai au absolut niciun rost. Cunoaştem absolut toţi acest adevăr elementar — de tipul lui «regele e gol» inavuabil în condiţiile unui formalism paralizant; dar vital, regenerator în condiţiile în care izgonirea minciunii e un program de stat. Nu putem să facem niciun pas mai departe până nu lichidăm acest adevăr elementar, extra-estetic. În teatru am învăţat, stăpânim bine, ordonat, frumos, realist, obligaţiile noastre acolo sunt estetice, aspirăm spre o zonă rarefiată şi strălucitoare a realismului magic; în film, silabisim primele litere din abecedarul realismului, obligaţiile noastre sunt în primul rând sociale, abia ne pregătim să decolăm.
Pentru mine
Reconstituirea este o astfel de primă învârtitură de elice, o primă muşcătură năucă din aer, abia încerc gustul lui.
