Iată ce putem citit în Baricada nr. 5: „
Glissando a rulat pe ecranele capitalei mai puțin de o săptămână. În alte orașe ale țării n-a mai fost distribuit. Filmul a fost oprit fără nici o explicație”. Doamna Ileana Perneș Dănălache, care scrie aceste rânduri ca o străină în ale cinematografiei, întreține în continuare, acum, în ceasul demitizărilor, o falsă legendă care s-a creat în jurul filmului
Glissando. E bine să se știe și de către marele public că acest film, care a avut inițial o serie, trăind prin decorurile
Magdalenei Mărășescu și imaginea rituală a lui
Călin Ghibu, a ajuns până la urmă pe piață așa cum l-a regândit regizorul
Mircea Daneliuc, augmentat nefiresc, dar întreg și nevătămat. El a fost distribuit în toate orașele țării, dar „a fost oprit” chiar de... publicul însuși. Eram la Pitești în săptămâna când filmul a fost programat acolo. Într-o singură zi nu a fost văzut decât de... 8 spectatori, a doua zi la fel și ca atare s-a cerut să fie înlocuit. Aceeași soartă a avut-o peste tot, chiar și la reluările lui. Deci, aceasta e explicația: filmul s-a oprit singur, din lipsă de spectatori. Filmul a fost, este, un fiasco financiar, devizul lui depășind șapte milioane de lei! În afara unei elite,
Glissando a fost, este, inaccesibil publicului larg. Și nu numai de la noi! Scos de pe piață din lipsă de spectatori, a ajuns în schimb să se creeze legenda că e un film „cu probleme” că din șase ore de proiecție a fost tăiat și redus la trei ore etc. Da, e un film cu probleme, dar de altă natură. De natură pur estetică,
Glissando fiind tributar unei „estetici de împrumut”. Este edificatoare în acest sens lecția usturătoare pe care el a primit-o de la critica franceză, în special, atunci când acest film a fost prezentat la Festivalul de la Veneția, reproșându-i-se (însuși Eugen Ionescu, președintele juriului, nu l-a menționat nici ca prezență!) tocmai lipsa de originalitate, depistându-i-se influențe, pe care i le semnalasem și noi acasă, din Forman (
Zbor deasupra unui cuib de cuci), Fellini (
Opt și jumătate), Bergman (
Oul de șarpe), Nikita Mihalkov (
Câteva zile din viața lui Oblomov), Schlesinger (
Ziua lăcustei), Tarkovski (
Nostalghia) și altele. Semnificativ e și faptul că
Glissando nu a fost cumpărat pentru difuzare decât de trei țări: Bulgaria, Cehoslovacia și R.D.G.! Indiscutabil,
Glissando are doar o viață de cinematecă, de arhivă. Cui folosesc deci cronicile – omagiu? De ce iar facem „eroi", „cazuri”, și „legende” false? Ferească Dumnezeu să vedem iar falși revoluționari pe „baricade”?!
