Galax

     Mi-e greu să mi-l închipui alt fel pe Ion Popescu Gopo decât „rupător de rânduri”, mereu „cu o idee” (şi în timp, şi în spațiu) înaintea altora. În anii '60, când cinematograful lumii era departe de a fi cutreierat de moda filmelor de anticipație ştiințifică cu caracter de avertisment, Gopo realiza S-a furat o bombă şi Paşi spre Lună; când fantezlile cu punctul de pornire într-un motiv literar se dezlănțuiau ca jocuri mai mult sau mai puțin gratuite, cineastul nostru imagina ecuații insolite ale raporturilor dintre Bine şi Rău, precum în De-aş fi Harap Alb sau Faust XX. Astăzi, când în peliculele confraților de pe alte meridiane este lesne de observat tendința de conciliere a omului cu ființele stranii, cu extratereştrii (celebrul E.T. este o mică arătare duioasă), de preîntâmpinare a vreunei răzvrătiri a roboților, Gopo şi-i ia drept aliați tocmai pe aceştia, pentru a aminti încă o dată neistovita-ne aspirație către vis, puritate şi frumos. Citit doar ca o poveste a unui tânăr, care, precum un Cyrano al zilelor noastre, se foloseşte de un altul pentru a-şi mărturisi dragostea, interpusul fiind un robot („un snop de circuite integrate”), filmul Galax şi-ar consuma prea repede semnificațiile. Chiar dacă, spre deosebire de creațiile sale anterioare, cineastul nu-şi mai supune ideile unui vârtej de tumbe fără să le dezvăluie adevăratul chip, Galax-ul acesta meşterit de studenți, când cu voia profesorilor, când fără, se insinuează în lumea noastră nu numai pentru a strecura, spre derută şi momeală, piesa lui Edmond Rostand. Într-un ceas mare al inspirației sale, sensibil la ceea ce se numeşte „aerul timpului”, Gopo alege pentru robotul său un chip de mască sumeriană, vechi lăcaş al împăcării tuturor tristeților. Precum în plină literatură modernă, ce te ispiteşte mereu cu întrebarea „cine şi în numele cui vorbeşti?”, cineastul, cel ascuns tot timpul în spatele lui Galax, „vorbeşte” despre frumosul risc de a fi om; riscul de a trece nebăgat în seamă cu sentimentele tale cu tot, riscul de a suferi pe termen neprecizat, de a irosi cele mai măiestre cuvinte fără beneficiu imediat. Altfel spus, riscul de a spera. Răspund, cu remarcabilă intenție jocului propus de autor, câțiva tineri interpreți, Mariana Cabanov (credibilă, în incredibilul trăirilor sale), Radu Buznea (să reținem numele acestui student care ştie să acorde o matură demnitate straniului), Alexandru Darie, Angela Ioan, învățăcei, şi la propriu şi la figurat, pe lângă George Constantin, Radu Beligan, Dem Rădulescu, lurie Darie, Florin Piersic, Jorj Voicu, Stela Popescu, Adela Mărculescu.