Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



​Filmul istoric


     Cinematografia română aspiră să zugrăvească „epopeea națională” să preamărească trecutul nostru. O idee nobilă realizabilă (și adeseori realizată). Noi românii suntem bogați în momente de istorie universală. Cât despre trecutul dac, acesta este mai mult decât un moment istoric original. Este un unicat, de o mare valoare istorică.
Sunt mulți care cred că dacă filmezi actorii în costum de epocă și plasezi acțiunea în trecut, ai și realizat un film istoric de ținută. De asemenea eronat e că povestea „istorică” se ocupă exclusiv de trecut. Ea descrie și prezentul, iar acel prezent nu poate fi oricare, ci un prezent de o noutate acută, bogată și răscolitoare, în alte cuvinte un prezent plin de viitor. Filmul istoric trebuie să picteze momentele decisive, de culminație în „mersul vremii”. Desigur, tot ce se întâmplă în lume și în societate este material de istorie. Toate faptele autentice sunt ceea ce în englezește se numește „historical” în opoziție cu adjectivul englez „historic”, care înseamnă faimos, deschizător de drumuri, inovator pe plan de istorie universală, epocal, excepțional.
     Cărțile de istorie, filmele, romanele istorice, mai au o calitate și o sarcină: caracterul și misiunea lor patriotice. Acele evenimente se întâmplă și ele într-o anumită țară, unui anumit popor. Ele deci sunt obiect de mândrie națională. Și încă ceva. Astăzi, când viața internațională a popoarelor și chiar a indivizilor e deosebit de intensă, s-a născut o formă nouă de patriotism, pe care l-aș numi patriotism universal. Nu ne mulțumim să fim mândri că în țara noastră s-a întâmplat ceva frumos, ci avem și sarcina ca această mândră frumusețe să o comunicăm tuturor statelor din lume, să o facem cunoscută din capitală în capitală, din continent în continent, și să demonstrăm că meritele țării noastre aparțin deopotrivă civilizației mondiale; că acele cuceriri nu-s numai ale noastre, ci ale tuturora în sânul unei comuniuni frățești cu toate noroadele lumii.
     S-au făcut trei filme despre daci: Dacii, Columna și Burebista. Trei momente istorice diferite. Trei răscruci. Tustrele egal de importante, de originale. Noutatea cea mai mare aparține momentului Burebista. În lumea de acum două milenii existau în Europa patru fenomene istorice distincte. Unul: puhoaiele barbare. Al doilea: coloniile grecești, care păstraseră intacte toate calitățile materiale și spirituale ale acelui „miracol grec”, ale acelei lumi oprite din mers de sabia romană. Al treilea, era acvila romană atotcuceritoare. Al patrulea fenomen istoric al acelei perioade de acum două milenii a fost regatul lui Burebista, un stat durabil, centralizat, vast cât un sfert de continent, întinzându-se de la Bug până în apropierea Vienei, iar vertical din Boemia până în Balcani. (Cum va zice, peste un mileniu și jumătate, demnul lor urmaș, Mircea cel Bătrân: o stăpânire de o parte și alta a Carpaților, până la Marea cea mare). O țară cu o configurație geografică ideală, cu cetățuia naturală a arcului carpatic. Dacii „inhaerent montibus” ziceau isoricii, munții îi și adăposteau, munții îi îmbogățeau cu metalele lor prețioase.
     Filmul Burebista (scenariul – Mihnea Gheorghiu, regia – Gheorghe Vitanidis) nu va inventa peisaje echivalente (cum au fost cele din primele filme), ci va prezenta ca un muzeu etnografic, toate locurile autentice descoperite de istoricii noștri vechi și noi, precum și unele reconstituiri după indicațiile specialiștilor. Se vor evita exagerările, de pildă, nu se va spune chiar categoric că dacii desființaseră sclavia, ci că în vremea lui Burebista, munca liberă copleșise munca oamenilor simpli și ai conducătorilor lor. De asemenea filmul arată cât de onorate, și tratate pe picior de egalitate, erau femeile. Burebista e magistral interpretat de George Constantin, care reușește să adune în aceeași persoană bonomie, fermitate, autoritate, bunătate, vitejie, iscusință de virtuoz în mânuirea armelor, abilitate de mare politician în ducerea tratativelor diplomatice, tratative presărate cu nobile, elegante gesturi de generozitate față de adversari. lar pe deasupra tuturor acestor însușiri, una, capitală, și impresionantă: dorința pasionată de a evita războiul.
     În filmul Burebista este un episod unde ni se arată doi câini care se bat cu înverșunare, până în momentul când sosește un al treilea. Atunci, amândoi dulăii se opresc din duel, se aliază, și atacă împreună. Regele dac voia să demonstreze ceva sfetnicilor și confederaților săi care-l împingeau la război; sub cuvânt că romanii erau în plin război civil. Regele voia să dovedească pericolul, riscul ca ei să se unească din nou împotriva sa. Politica mai diplomatIcă, de a-i lăsa să se mănânce între dânșii profitând de slăbiciunea lor finală, e mai sănătoasă, mai economicoasă în vieți omenești. O altă scenă de circenses e organizată de o cetate grecească pentru un proconsul roman. Proconsulul este extraordinar interpretat de Mircea Anghelescu. Un roman vițios, arogant, cinic, nițel ramolit, și care, în cursul reprezentației, o pățește. Este ucis de un dac (Ion Dichiseanu) din răzbunare nu personală, ci ideologică. Dacul nostru fusese un fidel admirator și partizan al lui Spartacus.
     În toată trilogia cinematografică despre daci (Dacii, Columna, Burebista) lipsește totuși o trăsătură importantă, deosebit de originală: credința lor (scrie C. Giurescu) „uimise” pe toți istoricii. Într-adevăr, multe sunt popoarele care cred în nemurirea sufletului și într-o judecată de apoi, cu pedepse și recompense. Dar religia tracilor era cu totul altceva. Ceva unic. Ceva înmărmuritor: un fel de cult laic, o religie civilă. O religie etică. Pentru daci, moartea marchează un început nou. Exact aceeași viață care continuă, doar că acum se vor drege toate greșelile făcute. Cine le judecă? Personal, însuși defunctul. Iată de ce se zicea că dacul se naște plângând și moare râzând. Fiindcă știe câte greșeli o să facă, dar știe și că le va repara pe toate. Istoricii atrag atenția că dacul nu se socotea nemuritor ca zeii, ci se socotea pe el, personal, zeu, și tocmai de aceea, nemuritor. Dacul care a murit se duce „alături” de Zalmoxis, nu pentru ca acesta să dea verdicte, ci ca să se consulte cu dânsul, el fiind un zeu mai mic. Toate aceste admirabile fapte de istorie nu prea sunt folosite în trilogia noastră filmată. Doar în Burebista mai găsim câte o aluzie. Acolo marele preot Deceneu (extraordinar interpretat, cu gravitate și măreție, de Emanoil Petruț) e mereu prezent în preajma lui Burebista, ca sfetnic perfect laic.
     Am rămas dator multor bune filme istorice românești. Spuneam că istoric e numai filmul care zugrăvește situații excepționale din istoria universală. De aceea Xenopol, spunea că științele exacte se ocupă cu „faptele de repetiție”, pe când științele istorice se ocupă cu „faptele de succesiune”, unde fiecare întâmplare e nouă față de cea precedentă. Această teorie pare contrazisă de o veche idee a simțului comun, anume că „istoria se repetă”. Într-adevăr, la un moment dat, vedem cum, pe întinsul unui întreg continent, se repetă aceeași tendință inovatoare. Astfel de importante momente de istorie sunt zugrăvite în filmele din „epopeea națională”, în peliculele despre inteligenta, realista încercare a voievodului român Mihai de crea o monarhie centralizată, bazată pe identitatea de neam și limbă.Legitimitatea aspirației lui o vor dovedi vreo șase încercări de același fel, inițiate fie de principi ardeleni, fie de voievozi moldoveni, fie de alți temerari. Unul din acești îndrăzneți propunea chiar ca noul stat monarhic centralizat să se numească Dacia! În tot cazul epopeea lui Mihai avea să se realizeze mai târziu. Tot în această ordine de idei este extraordinarul plan al lui Cantemir de a alcătui o monarhie „centralizată și independentă” (ca să folosim tot epitetele atribuite regatului lui Burebista). Proiectul Cantemir — zugrăvit în cele două filme Cantemir și Mușchetarul român, scrise tot de Mihnea Gheorghiu și regizate tot de Gheorghe Vitanidis — avea măreție de cruciadă anti-turcă, și prestigiu de operă intelectuală.
     Tot așa a răspuns la canoanele genului: Tudor de Lucian Bratu (scenariul e semnat tot de Mihnea Gheorghiu). Mișcarea lui Tudor prevestește pe cele de la patruzeci și opt, precum și pe acelea pentru Unire și democratizarea aplicată de Cuza principatelor. După cum de valoare sunt și alte două filme istorice recente, Vlad Țepeș (scenariul: Mircea Mohor, regia: Doru Năstase) și Întoarcerea lui Vodă Lăpușneanu (despre acel voievod înțelept, pe care istoricul C. Giurescu îl numește „un nedreptățit”). Sărind peste atmosfera melodramatică a legendei din care s-a inspirat C. Negruzzi, regizoarea Malvina Urșianu descoperă o altă culminație în evoluția istorică a neamului nostru. De data asta, în film, complotul cronic al boierilor împotriva domnitorului avea ca victimă Moldova. Vodă Lăpușneanu va încerca să lecuiască răul, ca și Țepeș, prin îngrozire. Lăpușneanu o va face cu regret și supărare, dar cu nestrămutată hotărâre. Tot acest proces sufletesc este filmat cu atâta inteligență, cu atâta artă, cu atâta naturalețe în dialoguri, deși, prin chiar natura lor, ele ar fi putut avea ne-naturalețea poruncii, tonul artificial de verdict. Aceste primejdii au fost tot timpul îndulcite, atenuate prin suflul de sinceritate al acestui om chinuit mereu de nevoia de a face lucruri pe care umanitatea lui le dezaproba. Și, bineînțeles, interpretarea magistrală a lui George Motoi a rezolvat delicata problemă. Nu exagerez spunând că acest film este un model de film istoric. Și nu numai în cinematografia autohtonă.
     Îmi pare rău că spațiul nu-mi permite să arăt, cu fapte de ecran, de ce și alte filme românești mai vechi și mai noi, se conformează corect codului estetic al genului istoric, demonstrat cu strălucire de cele citate acum cu prilejul premierei cu Burebista.
 
(România literară nr. 39, 25 septembrie 1980)

Tags: burebista film, d.i. suchianu, film istoric, gheorghe vitanidis, intoarcerea lui voda lapusneanu film, malvina ursianu

Comments: