― Unul dintre filmele dumneavoastră, de care mi-aduc bine aminte Gheorghe Naghi, se numea Cine va deschide ușa. Era un film realist, cu preocupări de analiză psihologică, socială, în lumea adolescenților.
— Ați trecut peste
Aventurile lui Babușcă.
― Mă refer la filmele a căror regie ați semnat-o de unul singur. Citind acum scenariul Elixirul tinereții, mi-am dat seama că ați făcut o turnură sau un salt, spre altă formulă de film: un umor al fanteziei, nu?
― Aceiași în
Cine va deschide ușa și
Elixirul tinereții sunt doar colaboratorii, scenariștii: Alexandru Andrițoiu și Nicolae Ștefănescu, alături de care apare acum Beno Meirovici. Turnura e însă mai degrabă o revanșă pe care vreau să mi-o iau pentru primele mele filme de comedie, realizate împreună cu
Aurel Miheles, după Caragiale.
― În ce sens o revanșă?
― O revanșă are loc, știm bine, după o partidă pierdută. Pierdută efectiv sau datorită arbitrilor.
― Arbitri fiind criticii.
— Evident. Pentru că, în ceea ce mă privește, din filmele pe care le-am realizat după Caragiale, cel puțin
Două lozuri a fost, la acea dată, o partidă câștigată, a fost un film din care nu lipsea un anumit «umor al fanteziei». Dar nu vreau să deschid acum acest dosar. E prematur, dacă-mi permiteți să decid eu data. Prefer să căutăm racorduri cu trecutul după premiera noului film. Aș vrea să fiu clar și la obiect.
― Perfect.
— Fără să fac un istoric al comediei cinematografice românești, discutând despre
Elixirul tinereții simt nevoia mai întâi să mă refer la filmele recente ale genului, nu pentru a mă lansa în aprecieri, ci pentru a spune ce mă simt eu chemat să fac, în raport cu alții.
Geo Saizescu — singurul care a semnat constant comedii în ultimii ani — a adus o contribuție însemnată în acest domeniu, însă prin filme de filiație folclorică, în cazul
Păcală, și în genere pe o tematică rurală, începând cu
Un surâs în plină vară.
Elixirul tinereții aduce alt mediu, modern, urban, intelectual, și dezvoltă o temă clasică, faustiană: întoarcerea la tinerețe, jocul între două vârste distanțate, sub semnul întrebărilor pe care le implică orice situare în timp și marile dileme ale existenței, ale pasiunii.
— Într-adevăr, după câte mi-am dat seama din scenariu, n-ar fi vorba doar de peripețiile pe care le provoaca descoperirea întâmplătoare a unui elixir. Există un sens, o idee a acestei mici aventuri.
— Ideea vine din adâncurile folclorului nostru: «tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte». În această formulă, care de obicei se pronunță mecanic, există un joc subtil de sensuri morale; a nu îmbătrâni de tânăr, a nu fi mort, deși ești în viață. În scenariu ați putut urmări o suită de situații, din actualitatea imediată, cu întineriri bruște și reîmbătrâniri neașteptate, care aduc o notă particulară de comedie. Dar, dincolo de comicul de situații, mă interesează subtextul. De pildă, în cazul eroului principal, profesorul inventator, interpretat de
Florin Piersic, nu mă preocupă geriatria sau miracolul unei tinereți veșnice în afara oricăror condiții. Aventura profesorului demonstrează că timpul devine mai dens atunci când e trăit cu folos și că în acest mod ne prelungim viața tânără, adică activă. De altfel, în genere, din alegerea distribuției, vă puteți da seama că am evitat comicul de situație și cu atât mai mult efectele de estradă. N-am recurs la o anumită echipă consacrată, ci am căutat o altă linie în interpretare: alături de Florin Piersic —
Melania Cîrje,
Ștefan Tapalagă,
Marin Moraru,
Ana Széles,
Mihai Fotino,
Aurel Cioranu... Drept să vă spun, mi-era și dor de acești actori, dintre care, unii, am uitat de când n-au mai apărut într-un «film de cinema». Aurel Cioranu, cel puțin, n-a mai fost văzut, parcă, de la primele mele filme, în care el era un cetățean turmentat. Apropo de actori, am avut, poate știți, mari probleme cu machiajul, datorită trecerilor repetate de la tinerețe la bătrânețe și invers. Ele au fost rezolvate, din fericire, în cele din urmă, la nivelul maxim al așteptărilor. Prin producerea, pe cale proprie, a așa-numitului «latex», am intrat în posesia unui sistem de machiaj de mare rafinament, cu care lucrau până acum numai cineaștii americani și sovietici. Dar, pentru a ne racorda la discuția despre comicul de situație, vreau să subliniez că această invenție e un mijloc, nu un scop în sine. În primul rând e vorba de amprenta pe care o dă, vrând-nevrând, regizorul, oricărei soluții interpretative sau tehnice. lar eu sunt înclinat să văd mai mult latura lirică a acestor aventuri comice pe care le trăiesc personajele brusc întinerite. Sau o anumită nostalgie, în sensul meditației asupra vieții și al împlinirii rostuilor fiecăruia. lată, de pildă, unul dintre personaje, Eleonora: o balerină care niciodată n-a reușit să dea, până la pensionare, un recital, oricât de mic. Întinerind, îl dă, dar... Intervine și un dar, pe care vă propun să-l lăsăm în seama filmului.
— De obicei o scenă lirică sau de meditație are nevoie de o coda, de o anumită respirație, încă din decupaj.
— Am încercat să concretizez această respirație, poate într-o măsură mai mică în decupaj, mai mult la filmare, și sper să o definitivez la montaj, de comun acord cu scenariștii. E de altfel primul meu scenariu care, în afară de faptul că mi-a plăcut de la început, mi-a solicitat din plin, pe parcurs, partea mea de contribuție. Desigur, mi-a venit greu, pentru că e prima dată când marea este pentru mine foarte întinsă. Eu neavând un antrenament constant, fiindcă am făcut filme rar. Dar m-am bizuit atât pe scenariu, cât și pe invenția spontană, pe platou, de care comedia nu se poate lipsi, nici în partitura actoricească, nici în cea regizorală. Am filmat cu plăcere și cu pasiune.
— Mă gândesc că v-a fost utilă parcurgerea unor zone atât de diverse — după ecranizările din teatrul comic, ați făcut un film de actualitate cu țărani, Vremea zăpezilor, apoi filme cu copii. Ați descoperit prin acest exercițiu realist o anumită măsură a efectelor și poate o soluție a nuanțării, atât de necesară în comedie.
— Fără doar și poate. Cred chiar că, prin
Elixirul tinereții, mi-am găsit o cale proprie, la fel cum, în ultimul timp, și
Manole Marcus sau
Lucian Bratu, după multe tatonări, și-au aflat un drum al lor. Poate că eu sunt cel mai întârziat, dar nu mi-e rușine s-o spun, pentru că urma alege. Oricum, la premieră, n-o să mai am nostalgia unei șanse pe care aș fi pierdut-o din vina altora. Deci, de data aceasta, la sfârșit, voi accepta să fiu eventual și executat ca atare, chiar de...
