E atât de aproape fericirea

      E chiar atât de aproape?
     Ţinând cu dinţii de scena­riul de actualitate: Constan­tin Stoiciu zice că da, iar re­gizorul Andrei Cătălin Băleanu nu-l contrazice. Dimpotrivă. Echipa le ţine hangul. Este o echipă tânără prin excelenţă. Sfidător, înduioştător de tânără. O tinereţe strălucitoare ca o dantură Colgate. Asta face ca pelicula să respire juventu­tea prin toţi porii, dar mai ales prin imagine. N-aş putea spune că avem de-a-face cu o reali­tate fardată. Bucureştiul nu e, în acest film, nici un Hilton şi nici o străduţă neorealistă. Străzile şi parcurile lui sunt aşa cum sunt, adică uşor recognos­cibile. Să marcăm, deci, un prim semn de mulţumire. De­sigur „filmul de ficţiune" nu are misiunea de a conţine ghi­duri, cu atât mai puţin ghiduri turistice, dar în faţa unor anume filme, tu spectator, chiar dacă n-ai trecut niciodată de Curtici, nu te poţi împiedica să nu vezi cu nările, nu numai cu ochii, că astea-s acoperişurile Parisului, că asta-i Roma, oraş mai mult sau mai puţin „deschis”, că aici e o plimbare prin Moscova, nu prin altă me­tropolă. Nu vrem filme urba­nistice şi cu atât mai puţin exo­tice, dar avem o anumită nos­talgie a oraşului natal şi poate, în primul rând, a Capitalei. În sala obscură privitorul vrea să se identifice nu numai cu per­sonajul, ci şi cu cadrul. Acest cadru nu e rama. În film ca­drul face parte din tablou. E un personaj. E mai mult decât un personaj. Este aerul inspirat şi expirat de toate personajele. Spre părerea noastră de rău, rar, extrem de rar, putem spune: iată o poveste bucureş­teană ! Fellini a creat Mamma Roma. Nu sunt utopistă, nu mă gândesc la un Tata Bucureşti, dar ca orice spectator aştept să-mi recunosc pe pânză nu numai contemporanii, ci şi con­ternporaneitatea. „Cadrul” con­temporaneitătii. Cândva o să ne pară rău privindu-ne filmele şi constatând că vrând să fim „moderni” am căutat să semă­năm mai mult cu alţii decât cu noi înşine.
     Dar să revenim şi să înre­gistrăm existenţa „cadrului”, nu ca o preocupare ci, aproape ca o desfătare. Pe ecran nu se văd portarii cu fireturi de la Intercontinental, nici Sala Poli­valentă, nici alte puncte foto­genice ale Capitalei. Tinerii o­peratori Florin Paraschiv şi Valentin Popescu filmează colţul de la Gambrinus, Bulevar­dul filmului, scara de la Te­lefoane, un teren viran — de­pozit provizoriu pentru semne de circulaţie, şuvoiul vehi­culelor acoperit de ceaţă, de smog, de vâjâitul dimineţii şi apoi pacea paradisiacă a unei superbe grădini publice (parcă botanice). Sub reflectoarele lor, frunzişurile şi aleile parcu­lui tremură diafan, puhoiul u­man al intrării şi ieşirii din schimb are o sprinteneală infatigabilă, un tonic surâs inte­rior. Chipul tinerilor, în spe­cial al fetei, această fată cu obraz de piersică, buze de sidef şi plete lucind fosforescent ca aureolele madonelor — chipu­rile eroilor, zic, se mişcă tot timpul sub o emblemă solară. Peste tot sensibilitate, gingăşie, foame de puritate. Prin urmare: imaginea filmului (plus muzica Radu Goldiş) când suavă, când spirituală, întotdeauna bine vitaminizată (o mână, parcă o singură mână pe un pian cân­tând o melodie pastorală, o ghi­tară în noapte într-un ritm afectat, şi hazos copilăros, un cântec folk despre o furnică „vorbind englezeşte, franţu­zeste şi... avaneşte"); plus costu­mele (Gabriela Lăzărescu) ne­copiate din Vogue, dar foarte bine asortate cu gusturile ju­nilor '78 ; plus decorurile (Nicolae Edulescu) cu odăi subtil particularizate — „grangurele” cu sufragerie florentină şi foto­Iii de piele „garnitură de ocazie” ; gadgeturile, borcane de iaurt şi răvăşeala din odaia băieţilor; posterul şi farafastâcurile din odaia tinerei blazate; mobila „stil”, racheta de tenis din odaia fetei, care nu e o fată oarecare, ea e „o partidă" etc., prin urmare, zic, toată echipa rosteşte la unison „e atât de a­proape fericirea !".
     E chiar atât de aproape ?
     Nu numai cineaştii, dar şi eroii filmului zic că da. Toţi, sau aproape toţi, sunt tineri şi frumoşi, iar când nu sunt fru­moşi sunt simpatici şi când nu mai sunt tineri sunt sau un tată blocat de o remuneraţie relativ mare şi de un apartament cu spaţiu excedentar (Petre Gheor­ghiu joacă cu multă subtili­tate grosolănia, lupta exterioară împotriva caniculei şi lupta in­terioară împotriva mezalianţei), sau o mamă condamnată pe viaţă la o stare de casnică, la „starea clde Mimi” (Margareta Pogonat e admirabilă în acest rol voit şters, e delicioasă când ronţăind grisine smiorcăie în faţa televizorului revăzând-o pe Greta Garbo) sau o mamă, altă mamă — mărnoasă (o Vic­toria Mierlescu veşnic fetiţoasă, panicoasă, diminutivă : „ a ple­cat băiatul cu stomăcelul goI !”) sau un inginer „care ia viaţa asa cum e” (un Constantin Di­plan dezinvolt, dar parcă prea specializat in personaje la ho­tarul dintre băiat bun şi lichea simpatică). Este firesc ca ase­menea personaje să fie înfăţi­şate cu sarcasm. E firesc să fie veştejite. Când toate eşuează sau sunt pe cale să eşueze, asa cum se întâmplă în film, e firesc să spui „E atât de aproape fericirea”.
     Dar e chiar atât de aproape ?
     E aproape! spun, după oarecare tevatură, şi protago­niştii. El (Albert Kitzl) este în­crâncenat. Lucrează zi şi noapte (mai ales noaptea, adormind pe planşetă). Un prieten spune despre erou : „Tu eşti o idee. Eşti tânărul muncitor care a făcut liceul la seral şi ajunge inginer strălucit !”. Prietenul are dreptate. Protagonistul e, în­tr-adevăr, o idee, întruchipată însă de actor cu o seriozitate, care — aşa cum cere rolul — inspiră încredere. Ea (Diana Lupescu) este o domnişoară gata să evadeze din colivia — să nu-i zicem de aur, să zicem din fer forge. Această foarte frumoasă tânără cu alură de Claudia Car­dinale redă cu multă natura­leţe şi răsfăţul personajului şi lipsa lui de consistenţă, lipsă remediabilă, fireşte, de vreme ce domnişorica se hotărăşte să ia viaţa în piept, renunţă la blue-jeansi în favoarea halatu­lui albastru de fabrică şi iat-o că, spre sfârşitul filmului nu se mai plictiseşte pe litoral, ci cară sacoşe la cameră mobi­lată şi, chiar dacă mai există un moment de ezitare, până la urmă fetei îi va veni mintea la cap şi va întoarce spatele lui Jimmy, Johnny şi Jean. Ma­şina lor, pictată stil hippy nu-i va lipsi. Pentru că vor veni lângă ea, Gheorghe Visu, Horaţiu Mălăele, Alexandru Georgescu, Iuliu Popescu, băieţi buni, băieţi de nădejde, chiar dacă din când în când vorbesc argo, se strigă re­ciproc : „copil minune”!, „Co­piii soarelui”, chiar dacă nu folosesc întotdeauna un limbaj academic („dacă o gagică îţi dă o plasă odată merită să-i dai un telefon?”) iar când folosesc frazeologia şedinţelor (“Auzi? tu crezi în disciplina muncii?”) au un anume subton polemic, foarte interesant de studiat, pentru că această tânără gene­raţie aduce un tip de umor în general inteligent, fără sosuri, fără grăsime pe os, fără pito­resc, făra cârlige, „trăznit”, sec, calm, de un calm polemic, un calm care, de fapt, nu e decât forma exterioară, congelată a unui anumit tip de frondă. Dar nu despre asta e vorba. Vorba, mai bine zis întrebarea, este dacă „E atât de aproape fericirea" ?
     Răspunsul semnatarei este următorul. Comparând pe An­drei Cătălin Băleanu cel de azi cu debutantul de acum trei ani, regizorul se află într-un remarcabil proces de coacere, de creştere, de trecere de la starea de adolescent, deosebit de sensibil, dar de o sensibili­tate fragilă, până la friabil, de­licată până la efeminare — la o stare nu încă de bărbat, dar de tânăr, care rămânând extrem de simţitor la mişcările de nuanţă ale sufletului omenesc (de nuanţă, zic, nu de turnură vânjoasă), rămânând gingaş, dar de o gingăşie mai puţin aero­fagă, mai puţin mimozică, poate să compună cu şarm şi fineţuri, o poveste tinerească, scăldată într-o dulce, poetică, fremătătoare lumină. Suntem, deci, în faţa a ceea ce se nu­meşte îndeobşte „un film lumi­nos". Dar, aşa cum ştim cu toţii, forţa unei lumini nu se poate stabili decât în raport cu umbra dislocată. Ajungând aici, ajun­gem de fapt la scenariu, la poveste, la Constantin Stoiciu. Pentru cinematografie primul merit al acestui scriitor de ta­lent este încăpăţânarea de a nu părăsi locul cel mai greu, teri­toriul cel mai neamenajat, mai discutabil, mai inconfortabil „povestea de actualitate". În faţa acestei consecvenţe, cronicarul se înclină cu respect. Mai ales că perseverenţa e du­blată de un simţ de observaţie acut, de ştiinta portretului ci­nematografic şi de o experienţă importantă capătată nu numai de un literat care a iscălit un număr important de scenarii, ci şi de un „om de branşe”, scrii­torul profesând de mai mulţi ani meseria de producător. Iată, deci, talentul dublat de o mare cantitate de abilitate. Întreba­rea este la ce serveste această abilitate ? În cazul de faţă (dar şi în cazul altor producători semnatari de scenarii), abilita­tea serveste parcă în special la brevetarea unui nou sport: sla­lomul cinematografic. Scenaris­tul aleargă pe terenul vieţii de fiecare zi, care ştim cu toţii nu-i pretutindeni asfaltat, ba pe ici pe colo are porţiuni foarte, foarte accidentate, a­leargă zic cu o teribilă dexte­ritate. Dexteritatea constă în ocolirea cu grijă a strâmtorilor, a văioagelor, a fundăturilor, ba chiar şi a hopuri­lor. Filmul acesta plăcut, vesel, în care s-a investit o cantitate incontestabilă de talent, este în fond şi el tot o cursă de sla­lom. Studenţii sunt cu toţii ini­moşi, integrarea în producţie o acţiune voioasă, chiar dacă la un moment dat un ochelarist scânceşte (dar colectivul inter­vine aşa cum se cuvine: e­nergic şi tineresc). Harnicul va fi recompensat, arivistul îşi va primi pedeapsa, elementele e­zitante nu vor mai ezita, mais­trul le va primi în fabrică punându-le pe maşină două pier­sici. Dacă scenariul ar fi fost scris „din afară” ar fi existat, desigur, mai multe circum­stanţe atenuante. Când povestea e scrisă „dinăuntru”, mă tem că ea trebuie tratată cu mai multă severitate. Orice discri­minare îmi repugnă, dar acest plus de rigoare cred că este absolut obligatoriu. Pentru că un scenariu venit dinăuntrul cinematografiei, vrea nu vrea autorul, are şi o funcţie exem­plară. Va să zică îşi spune out-sider-ul — cam aşa vede casa de filme problema cutare! Şi viitorii, posibilii scenarişti încearcă şi ei să intre în „ve­derile casei", încearcă şi ei să spună, fiecare după puterile minţii sale : „E atât de aproape fericirea".
     Dar stimaţi colegi, să nu ne îmbătăm cu Ci-co şi dacă se poate să nu ne îmbătăm deloc. Fericirea nu e atât de expertă la slalom.