E chiar atât de aproape?
Ţinând cu dinţii de scenariul de actualitate: Constantin Stoiciu zice că da, iar regizorul Andrei Cătălin Băleanu nu-l contrazice. Dimpotrivă. Echipa le ţine hangul. Este o echipă tânără prin excelenţă. Sfidător, înduioştător de tânără. O tinereţe strălucitoare ca o dantură Colgate. Asta face ca pelicula să respire juventutea prin toţi porii, dar mai ales prin imagine. N-aş putea spune că avem de-a-face cu o realitate fardată. Bucureştiul nu e, în acest film, nici un Hilton şi nici o străduţă neorealistă. Străzile şi parcurile lui sunt aşa cum sunt, adică uşor recognoscibile. Să marcăm, deci, un prim semn de mulţumire. Desigur „filmul de ficţiune" nu are misiunea de a conţine ghiduri, cu atât mai puţin ghiduri turistice, dar în faţa unor anume filme, tu spectator, chiar dacă n-ai trecut niciodată de Curtici, nu te poţi împiedica să nu vezi cu nările, nu numai cu ochii, că astea-s acoperişurile Parisului, că asta-i Roma, oraş mai mult sau mai puţin „deschis”, că aici e o plimbare prin Moscova, nu prin altă metropolă. Nu vrem filme urbanistice şi cu atât mai puţin exotice, dar avem o anumită nostalgie a oraşului natal şi poate, în primul rând, a Capitalei. În sala obscură privitorul vrea să se identifice nu numai cu personajul, ci şi cu cadrul. Acest cadru nu e rama. În film cadrul face parte din tablou. E un personaj. E mai mult decât un personaj. Este aerul inspirat şi expirat de toate personajele. Spre părerea noastră de rău, rar, extrem de rar, putem spune: iată o poveste bucureşteană ! Fellini a creat Mamma Roma. Nu sunt utopistă, nu mă gândesc la un Tata Bucureşti, dar ca orice spectator aştept să-mi recunosc pe pânză nu numai contemporanii, ci şi conternporaneitatea. „Cadrul” contemporaneitătii. Cândva o să ne pară rău privindu-ne filmele şi constatând că vrând să fim „moderni” am căutat să semănăm mai mult cu alţii decât cu noi înşine.
Dar să revenim şi să înregistrăm existenţa „cadrului”, nu ca o preocupare ci, aproape ca o desfătare. Pe ecran nu se văd portarii cu fireturi de la Intercontinental, nici Sala Polivalentă, nici alte puncte fotogenice ale Capitalei. Tinerii operatori Florin Paraschiv şi Valentin Popescu filmează colţul de la Gambrinus, Bulevardul filmului, scara de la Telefoane, un teren viran — depozit provizoriu pentru semne de circulaţie, şuvoiul vehiculelor acoperit de ceaţă, de smog, de vâjâitul dimineţii şi apoi pacea paradisiacă a unei superbe grădini publice (parcă botanice). Sub reflectoarele lor, frunzişurile şi aleile parcului tremură diafan, puhoiul uman al intrării şi ieşirii din schimb are o sprinteneală infatigabilă, un tonic surâs interior. Chipul tinerilor, în special al fetei, această fată cu obraz de piersică, buze de sidef şi plete lucind fosforescent ca aureolele madonelor — chipurile eroilor, zic, se mişcă tot timpul sub o emblemă solară. Peste tot sensibilitate, gingăşie, foame de puritate. Prin urmare: imaginea filmului (plus muzica Radu Goldiş) când suavă, când spirituală, întotdeauna bine vitaminizată (o mână, parcă o singură mână pe un pian cântând o melodie pastorală, o ghitară în noapte într-un ritm afectat, şi hazos copilăros, un cântec folk despre o furnică „vorbind englezeşte, franţuzeste şi... avaneşte"); plus costumele (Gabriela Lăzărescu) necopiate din Vogue, dar foarte bine asortate cu gusturile junilor '78 ; plus decorurile (Nicolae Edulescu) cu odăi subtil particularizate — „grangurele” cu sufragerie florentină şi fotoIii de piele „garnitură de ocazie” ; gadgeturile, borcane de iaurt şi răvăşeala din odaia băieţilor; posterul şi farafastâcurile din odaia tinerei blazate; mobila „stil”, racheta de tenis din odaia fetei, care nu e o fată oarecare, ea e „o partidă" etc., prin urmare, zic, toată echipa rosteşte la unison „e atât de aproape fericirea !".
E chiar atât de aproape ?
Nu numai cineaştii, dar şi eroii filmului zic că da. Toţi, sau aproape toţi, sunt tineri şi frumoşi, iar când nu sunt frumoşi sunt simpatici şi când nu mai sunt tineri sunt sau un tată blocat de o remuneraţie relativ mare şi de un apartament cu spaţiu excedentar (Petre Gheorghiu joacă cu multă subtilitate grosolănia, lupta exterioară împotriva caniculei şi lupta interioară împotriva mezalianţei), sau o mamă condamnată pe viaţă la o stare de casnică, la „starea clde Mimi” (Margareta Pogonat e admirabilă în acest rol voit şters, e delicioasă când ronţăind grisine smiorcăie în faţa televizorului revăzând-o pe Greta Garbo) sau o mamă, altă mamă — mărnoasă (o Victoria Mierlescu veşnic fetiţoasă, panicoasă, diminutivă : „ a plecat băiatul cu stomăcelul goI !”) sau un inginer „care ia viaţa asa cum e” (un Constantin Diplan dezinvolt, dar parcă prea specializat in personaje la hotarul dintre băiat bun şi lichea simpatică). Este firesc ca asemenea personaje să fie înfăţişate cu sarcasm. E firesc să fie veştejite. Când toate eşuează sau sunt pe cale să eşueze, asa cum se întâmplă în film, e firesc să spui „E atât de aproape fericirea”.
Dar e chiar atât de aproape ?
E aproape! spun, după oarecare tevatură, şi protagoniştii. El (Albert Kitzl) este încrâncenat. Lucrează zi şi noapte (mai ales noaptea, adormind pe planşetă). Un prieten spune despre erou : „Tu eşti o idee. Eşti tânărul muncitor care a făcut liceul la seral şi ajunge inginer strălucit !”. Prietenul are dreptate. Protagonistul e, într-adevăr, o idee, întruchipată însă de actor cu o seriozitate, care — aşa cum cere rolul — inspiră încredere. Ea (Diana Lupescu) este o domnişoară gata să evadeze din colivia — să nu-i zicem de aur, să zicem din fer forge. Această foarte frumoasă tânără cu alură de Claudia Cardinale redă cu multă naturaleţe şi răsfăţul personajului şi lipsa lui de consistenţă, lipsă remediabilă, fireşte, de vreme ce domnişorica se hotărăşte să ia viaţa în piept, renunţă la blue-jeansi în favoarea halatului albastru de fabrică şi iat-o că, spre sfârşitul filmului nu se mai plictiseşte pe litoral, ci cară sacoşe la cameră mobilată şi, chiar dacă mai există un moment de ezitare, până la urmă fetei îi va veni mintea la cap şi va întoarce spatele lui Jimmy, Johnny şi Jean. Maşina lor, pictată stil hippy nu-i va lipsi. Pentru că vor veni lângă ea, Gheorghe Visu, Horaţiu Mălăele, Alexandru Georgescu, Iuliu Popescu, băieţi buni, băieţi de nădejde, chiar dacă din când în când vorbesc argo, se strigă reciproc : „copil minune”!, „Copiii soarelui”, chiar dacă nu folosesc întotdeauna un limbaj academic („dacă o gagică îţi dă o plasă odată merită să-i dai un telefon?”) iar când folosesc frazeologia şedinţelor (“Auzi? tu crezi în disciplina muncii?”) au un anume subton polemic, foarte interesant de studiat, pentru că această tânără generaţie aduce un tip de umor în general inteligent, fără sosuri, fără grăsime pe os, fără pitoresc, făra cârlige, „trăznit”, sec, calm, de un calm polemic, un calm care, de fapt, nu e decât forma exterioară, congelată a unui anumit tip de frondă. Dar nu despre asta e vorba. Vorba, mai bine zis întrebarea, este dacă „E atât de aproape fericirea" ?
Răspunsul semnatarei este următorul. Comparând pe Andrei Cătălin Băleanu cel de azi cu debutantul de acum trei ani, regizorul se află într-un remarcabil proces de coacere, de creştere, de trecere de la starea de adolescent, deosebit de sensibil, dar de o sensibilitate fragilă, până la friabil, delicată până la efeminare — la o stare nu încă de bărbat, dar de tânăr, care rămânând extrem de simţitor la mişcările de nuanţă ale sufletului omenesc (de nuanţă, zic, nu de turnură vânjoasă), rămânând gingaş, dar de o gingăşie mai puţin aerofagă, mai puţin mimozică, poate să compună cu şarm şi fineţuri, o poveste tinerească, scăldată într-o dulce, poetică, fremătătoare lumină. Suntem, deci, în faţa a ceea ce se numeşte îndeobşte „un film luminos". Dar, aşa cum ştim cu toţii, forţa unei lumini nu se poate stabili decât în raport cu umbra dislocată. Ajungând aici, ajungem de fapt la scenariu, la poveste, la Constantin Stoiciu. Pentru cinematografie primul merit al acestui scriitor de talent este încăpăţânarea de a nu părăsi locul cel mai greu, teritoriul cel mai neamenajat, mai discutabil, mai inconfortabil „povestea de actualitate". În faţa acestei consecvenţe, cronicarul se înclină cu respect. Mai ales că perseverenţa e dublată de un simţ de observaţie acut, de ştiinta portretului cinematografic şi de o experienţă importantă capătată nu numai de un literat care a iscălit un număr important de scenarii, ci şi de un „om de branşe”, scriitorul profesând de mai mulţi ani meseria de producător. Iată, deci, talentul dublat de o mare cantitate de abilitate. Întrebarea este la ce serveste această abilitate ? În cazul de faţă (dar şi în cazul altor producători semnatari de scenarii), abilitatea serveste parcă în special la brevetarea unui nou sport: slalomul cinematografic. Scenaristul aleargă pe terenul vieţii de fiecare zi, care ştim cu toţii nu-i pretutindeni asfaltat, ba pe ici pe colo are porţiuni foarte, foarte accidentate, aleargă zic cu o teribilă dexteritate. Dexteritatea constă în ocolirea cu grijă a strâmtorilor, a văioagelor, a fundăturilor, ba chiar şi a hopurilor. Filmul acesta plăcut, vesel, în care s-a investit o cantitate incontestabilă de talent, este în fond şi el tot o cursă de slalom. Studenţii sunt cu toţii inimoşi, integrarea în producţie o acţiune voioasă, chiar dacă la un moment dat un ochelarist scânceşte (dar colectivul intervine aşa cum se cuvine: energic şi tineresc). Harnicul va fi recompensat, arivistul îşi va primi pedeapsa, elementele ezitante nu vor mai ezita, maistrul le va primi în fabrică punându-le pe maşină două piersici. Dacă scenariul ar fi fost scris „din afară” ar fi existat, desigur, mai multe circumstanţe atenuante. Când povestea e scrisă „dinăuntru”, mă tem că ea trebuie tratată cu mai multă severitate. Orice discriminare îmi repugnă, dar acest plus de rigoare cred că este absolut obligatoriu. Pentru că un scenariu venit dinăuntrul cinematografiei, vrea nu vrea autorul, are şi o funcţie exemplară. Va să zică îşi spune out-sider-ul — cam aşa vede casa de filme problema cutare! Şi viitorii, posibilii scenarişti încearcă şi ei să intre în „vederile casei", încearcă şi ei să spună, fiecare după puterile minţii sale : „E atât de aproape fericirea".
Dar stimaţi colegi, să nu ne îmbătăm cu Ci-co şi dacă se poate să nu ne îmbătăm deloc. Fericirea nu e atât de expertă la slalom.