Regizorul Andrei Blaier, scenarist al filmului Despre o anume fericire, polemizează cu critica
Stimată tovarășa Sanda Ghimpu, faptul că filmul
Despre o anume fericire (la care mă număr nu fără oarecare mândrie, recunosc, printre colaboratori) v-a întristat, m-a întristat la rându-mi. Poate că m-a și surprins. Am asistat la multe proiecții cu filmul acesta, am discutat cu spectatori, am citit și cronici (am acest prost obicei) și n-am întâInit o emoție atât de potrivnică intențiilor noastre. Ceea ce, vă spun drept, m-a neliniștit. Vreau să cred că sunt un om foarte receptiv, un meseriaș într-ale filmului, chinuit de îndoieli și neliniști și tristețea dumneavoastră m-a deconcertat și m-a determinat să vă răspund.
Respect cu sfială munca dumneavoastră, stimată tovarășă Sanda Ghimpu, urmăresc ceea ce scrieți și de aceea nu mi-e indiferentă tristețea pe care o mărturisiți. Nu știu exact în ce dispoziție ați văzut filmul nostru, de altfel asta n-are nicio importanță… Dumneavoastră aveți un reper foarte precis, mai mult chiar, un criteriu: filmul v-a întristat.... Desigur, de-aici se poate emite și o judecată, fie ea chiar și de valoare. Dar, recapitulând niște acuzări „de fond”, găsesc circumstanțe atenuante unora dintre personajele noastre. Astfel, credeam că superficialitatea ce o încriminați unuia din eroi, înseamnă tocmai o preocupare excesivă pentru propria-i persoană. A-ți concepe existența în limita ființei tale concrete, cred că e într-adevăr un punct de vedere mărunt, subțire și, de fapt, dincolo de o anume realitate. Această preocupare nu e împotriva superficialității; ci în cel mai bun sens al ei. Mult mai puțin superficial, chiar dacă v-a întristat și el, este și un tânăr care merge cu sacrificiul până la uitarea de sine. Desigur, un asemenea tânăr nu e amuzant, nu seamănă cu o fanfară dintr-un oraș prin care treci într-o duminică însorită de weekend și nu într-o zi de luni, ploioasă. Și la urma urmei, chiar și o actriță poate „pendula sentimental”, întristându-ne prin lipsă ei de decizie. Și, desigur, mai pot să nu ne bucure și câte un director retrograd și niște muncitori care fac din noapte zi, fără să strige „hei-rup”. Dintre aceștia sunt încă prea puține personaje în filmul nostru, recunosc, nu „de toate” și mai ales nu „toate”. Dar ce să facem dacă aceste adevăruri pe noi nu ne întristează, ci zău, iertați-mă, ne reconfortează? Mie personal îmi dau sentimentul acela de forță, de îndârjire care binedispune, iertați-mă, că altfel nu pot să spun.
Desigur, poți să te întristezi cumplit luând în serios cugetarea „fiecare moare singur”, dacă ne-a pus pe gânduri perenitatea absolută a maximei. Dar nu cred că cei doi actori din film, care-o pun în cârca „nemuritorului Gambetta‘', intenționau să ne dea atât de gândit.
Și-am stat și am cumpănit și altfel, după puterile mele, considerentele psihologice care v-au întristat văzând filmul
Despre o anume fericire. Poate că concordanțele în comportamentul unei anume structuri v-au deranjat. Nimeni dintre noi nu crede că a construit niște caractere ireproșabile, fără contradicții nejustificate. Dar dacă un tip exploziv este și jignitor, de ce n-ar putea fi și violent și de ce violența lui n-ar putea să-i pulverizeze calmul, bunăvoința obișnuită? Chiar dacă nu procedează frumos, recunosc. De ce neapărat ar trebui ca el să reușească să se apropie de muncitori și nu invers, cum remarcați cu un trist reproș dumneavoastră. Ce fel de culpă față de adevărul vieții conține acest „invers”? Și ce condamnare pentru nereușita eroului nostru, în ce privește încercarea lui de a se apropia de muncitori, poate să constituie faptul că ei i-au luat-o înainte?
Și mă întreb iarăși, vă rog să mă credeți, cu tot respectul și încercând din răsputeri să vă înțeleg. Nu... de ce vă supără, că v-a întristat Liana Popa? Pentru că ea trebuia să vă întristeze, așa am dorit și noi. Dar credeam că tristețea ei poate fi depășită, înțelegându-i Iimitele. Ea nu le înțelege, o privește. Atât poate ea. Așa vrea ea. Pentru că ea beneficiază de o tristețe falsă, contrafăcută. Înțelegerea acestei „contrabande de sentimente” am crezut că va constitui tonul optimist al personajului. Desigur, ea nu luptă pentru dragoste. Dar cine o dă de exemplu? Ea luptă măsurând. Ei și, ce e rău în asta? Mărturisiți neînțelegerea personajului enunțând niște, convingeri limpezi, ferme (cât vă invidiez pentru ele...). „E iubită? Atunci iubește. Nu-i iubită? Se resemnează ușor, prea ușor...” Dar dacă, să zicem, e iubită, iubește, și apoi nu mai e iubită, e iubită de altul pe care nu-I iubește? Nu se poate întâmpla și așa ceva? Zău, vă întreb cât se poate de sincer și nedumerit, credeți că asta e o invenție întristătoare prin lipsa de fermitate în decizii a eroilor? Credeți că nu se poate să fii iubit de cineva pe care nu-I iubești? Eu cunosc un caz, vă jur... Și-apoi, de ce să n-o înțelegem că vrea să vină la București? Chiar dacă nu e bine să vrea așa... lertați-mi indiscreția, dar îmi permit să fiu la fel de sincer cum ne-ați onorat în cronica dumneavoastră: ați pleca cu ușurință, la, să zicem, Leșul Ursului?
Dar înainte de concluziile tonice ale articolului dumneavoastra, am rămas fără argumente citind că acceptați posibilitatea adevărului unor asemenea personaje. Credeți însă că optimismul poate fi împlinit numai prin personaje optimiste, ca și cum ideile pe care le revendicați, generozitatea, optimismul, etc , nu pot să transpară și fără chiote, din disputa neliniștită a unor personaje chinuite de rostul lor în viață? Antimemoriile nu cred că înseamnă amintiri false ci, dimpotrivă, amintiri nu așa cum ne-am obișnuit să le citim, scrise pentru bucuria noastră, ci crude prin adevărul lor. Antijurnal cred că ar fi fost jurnalul lui Kafka, dacă îl ardea cu mâna lui, nu dacă-i cerea „cu limbă de moarte” unui prieten s-o facă, sperând că acesta, prieten bun, n-o să-i respecte rugămintea...
Să fi numit filmul „Despre o anume tristețe”? Poate, dacă-i făceam pe eroi să chiuie de la început până la sfârșit, indiferenți la efortul superb la care asistă și participă. Poate că neliniștea unor întrebări poate să fie „o anume fericire”, nu singura, firește, nu cea absolută, ci poate (nu știu, zic... poate) una dintre ele.
Poate nu cea pe care o pretindeți eroilor noștri! Eroi greșitori, suntem convinși, ca noi toți, de altfel. Pentru că uneori, rar, ce-i drept, pot și nespecialiștii sa greșească în ceea ce privește filmul. Ca să nu mai vorbim cât greșesc oamenii de film, în ceea ce privește viața…
Altfel, cred cu toată convingerea, că dumneavoastră, stimată tovarășa Sanda Ghimpu, în „tinerețea optimistă, cuceritoare…” „în care nu măsori, ci iubești”… „cu băierile inimii dezlegate”… „în care prietenia este de granit” (cum foarte frumos spuneți), „în care se râde nestăvilit și se plânge zguduitor...”
Mă gândesc doar, ce v-aș fi putut răspunde dacă ați fi mărturisit sincer că ați râs nestăvilit în tot timpul filmului.
Sau, cine știe,... dacă „ați fi plâns zguduitor...” !
