Deși se numeşte
Cireşarii, iar scenariul aparține chiar prozatorului Constantin Chiriță, părintele cutezătorilor „cavaleri ai florii de cireş”, filmul regizat de
Adrian Petringenaru nu este desigur o ecranizare a tuturor celor cinci romane reunite în îndrăgitul ciclu inaugurat în 1956 şi încununat odată cu apariția celui din urmă volum, în 1965 — cu Premiul Uniunii Scriitorilor. În canavaua cinematografică se țes doar întâmplări povestite în prima carte, iar reducțiile şi modificările mărunte — însă numeroase — marchează mutația acțiunii în timp, cu scopul evident de „actualizare", de reproiectare, în prezentul imediat, a viselor şi aventurilor imaginate cu har în spațiul literaturii. Procedeul e oarecum paradoxal pentru că longevitatea operei a fost strălucit probată de succesul constant al reeditărilor în fața altor şi altor promoții de elevi, în fața cititorilor de ieri şi de astăzi. Operația de „întinerire” creează însă impresia că popularii eroi apar pe ecran nu pentru a trăi ci, mai degrabă, pentru a repeta actele de bravură cunoscute anterior din lectura paginilor tipărite. Avantajul celebrității personajelor devine treptat un handicap pentru filmul sărăcit de inițialul halou liric (de poezia conținută în atmosfera liceului cu orologiu semicentenar ori în tandrul profil al Mariei). Mai palide sunt şi tuşele umoristice prin eliminarea poznelor lui Sergiu şi Pompilică. iar anvergura suspansului se reduce (teribilul „Expres negru” metamorfozându-se într-un hoț înspăimântat de propria culpă). Însăși trăiectoria protagoniștilor se simplifică în periplul cinematografic; egal distribuitul entuziasm acoperind identitatea psihologică a fiecărui component al grupului (Ionel abia îşi dezvăluie vanitățile, Dan nu mai are temeri de înfrânt, iar năzdrăvanul Tic e doar în treacăt subjugat de magia basmelor); în fine, incertitudinile, neînțelegerile sau eşecurile, presărate de-a lungul expediției, dispar din calea micilor speologi, înainte de a prinde într-adevăr contur, pe peliculă.
Dincolo de comparațiile cu romanul, fascinația
Cireşarilor se păstrează totuşi, atrăgându-i în sala de proiecție pe tinerii spectatori, dispuşi să regăsească amintirea prototipurilor literare, în versiunea cinematografică. Ei trec veseli peste decalajele de logică (întrebări precum de ce şi cum au transportat cei doi tâlhari voluminoasa pradă pe cărările de munte nu-i tulbură decât pe maturi, probabil); ei acceptă de asemenea senini artificiile convenției propuse (misterele de sub bolțile cu stalactite ca şi rătăcirile de-a lungul coridoarelor subterane fiind mai ales invocate verbal). Captează bunăvoința publicului frumusețea peisajelor (cu toate că din ambițioasa dorință de a le conferi un relief plastic unitar, operatorul debutant Ion Dobre coboară pe de o parte brianța culorilor de la suprafața pământului, iar pe de altă parte, iluminează nefiresc de intens Peştera Neagră) şi farmecul înscris pe chipurile junilor interpreți. La acest capitol al distribuției realizatorul se dovedeşte în genere inspirat; naturalețea şi dezinvoltura din gesturile adolescenților aleşi spre a întruchipa puritatea şi inteligența se risipesc — parțial — datorită pozării alintat teatrale a dialogurilor, în sala de postsincron. În schimb, decorurile construite pe platou de scenograful
Cristian Niculescu prelungesc fericit (cu excepția Grotei Vânătorului, unde felurite obiecte se etalează, ca într-o vitrină de magazin universal) volumele reale, înlănțuind pe nesimțite într-un univers feeric Peştera Iedului, Cheile Sohodolului sau Peştera Muierii.
Seducătoarea misiune de a tălmăci în imagini aventurile Cireşarilor se dovedeşte dificilă; îndrăzneața redeschidere (după serialele de televiziune) a drumului către mirabila lume a copilăriei, creată de Constantin Chiriţă, e însoțită din păcate rareori de fantezia şi rigoarea necesare unei credibile transpuneri vizuale. Noblețea încercării de a se împărtăși din literatura contemporană rămâne la fel ca în
Tatăl risipitor, inspirat din nuvelistica Iui Eugen Barbu și în
Rug şi flacără, ecranizare a romanului omonim al lui Eugen Uricaru — factorul de convergență al lungmetrajelor cu actori realizate de Adrian Petringenaru, un cineast cu o mai constantă şi mai bogată experiență în desenul animat.
