— Debutul dumneavoastră, Adrian Petringenaru, nu are nimic din aerul unui unui debut. Tatăl risipitor este un film așezat, lipsit de trac, dar și de mari ambiții. Un film ce pare construit cu grija de a depăși niște granițe pe care le-ați și vi le-ați impus. De ce?
— Eu mi-am făcut un plan în legătură cu acest prim film al meu. Mi-am construit un fel de, hai să nu-i zic pat al lui Procust, ci cadru foarte precis delimitat. Mi-am propus să fac un film după legile clasice, un film cu poveste, o poveste coerentă, și ea clasică, cu personaje vii și puternice, capabile de conflicte la fel de vii și puternice, înscrise într-o temă de cât mai amplă rezonanță socială și umană. Am dorit deci să demarez de la un minimum de obligații ce revin unui autor, să pornesc de la linia de plutire în sus.
— De ce de la minimum? De ce nu ați vizat mai sus, mai departe?
— Pentru că nu am dorit să epatez, ci doar să dovedesc și să-mi dovedesc că pot construi un film după legile meseriei. Așa cum un pictor înainte de a ataca o pânză abstractă trebuie să treacă, obligatoriu, proba portretului.
Tatăl risipitor este pentru mine ceea ce e portretul pentru un pictor: dovada de meserie. Certificatul de maturitate.
― De ce ați ezitat să exploatați până la capăt frumusețea unor secvențe, de ce filmul dumneavoastră este ritmat atât de strâns, de ce ați fost atât de puțin generos chiar și cu secvențele generoase în sine?
— Vă referiți probabil la secvența înmormântării...
— Și la ea și la altele.
— Secvența înmormântării într-adevăr este săracă, dar ea s-a filmat târziu, pentru că s-a găsit târziu soluția scenaristică, s-a filmat când stocul de peliculă era aproape epuizat. În ce privește restul, nu numai că n-am fost generos, dar am fost chiar zgârcit. Nu s-a putut altfel. Și consider că am realizat un tur de forță reușind, cu o imensitate de personaje, și păstrând caracterul de frescă inerent filmului, să-I adun totuși într-un mănunchi, să-I constitui într-un întreg și să mă înscriu în metrajul cuvenit.
― V-ar fi trebuit două serii?
― Probabil că oricine în locul meu ar fi făcut două serii. Eu știam însă că povestea nu rezistă la o asemenea lungime. Era o problemă de formulă. Aveam de ales: sau reduc totul la drama lui Oaie, și atunci cadrul general și o dată cu el sensurile majore ale filmului se pierdeau; sau amplific toată povestea în stilul mai tradițional al superproducțiilor și compensez drama prin mari desfășurări de mase (soluție pe care n-am adoptat-o în primul rând din motive artistice și în al doilea din motive financiare); sau, formula cea mai potrivită, aceasta pe care am fost nevoit s-o inventez, și anume, căutând să rămân cât mai aproape de povestea clasică, să construiesc un film-mozaic. Mozaic în sensul unei figuri coerente, întocmită din bucățele. Altă soluție n-am avut. Altfel nu cred că mi-ar fi încăput cinci medii sociale și 20 de personaje importante pentru o narațiune. și așa am renunțat la unele pe drum...
― De ce ați preferat ca loc principal al acțiunii interiorul, deci cadrul strâns, limitat, mai puțin spectaculos?
― Pentru mine, la filmare, ar fi fost mult mai ușor să lucrez în exterior. Și adevărat, rezultatul ar fi fost probabil mai spectaculos. Dar povestea — și prin poveste înțeleg și ce-și spun personajele ― cerea timpul ei și locul ei, și locul acela trebuia să fie intim, pentru că atmosfera de interior adună mai precis sensul dialogurilor.
— lată un capitol la care ați fost chiar foarte generos: dialogurile.
― Știu, dialogul e lung și a fost și mai lung. Am tăiat cât am putut, probabil ar fi trebuit să tai mai mult, dar nu m-am îndurat. M-am gândit și la actori, cât de rar au posibilitatea să rostească un text bun, m-am gândit că e păcat să-i lipsesc de o asemenea ocazie.
— Cum a funcționat experiența dumneavoastră de critic față de prima dumneavoastră experiență de cineast?
― Nefiind prea artist în sensul maximei susceptibilități, fiind foarte senin receptiv la toate posibilele mele erori și în același timp foarte nereceptiv la intervențiile din afară, mai ales când ele atingeau domenii care mă priveau direct.
― Care este mândria dumneavoastră secretă în legătură cu acest film?
— Dialogurile. Cele din interior au fost luate în priză directă, operație rar efectuată în cinema. Asta pentru că mi-am dorit un dialog nuanțat, sensibil, rostit la cald.
― În ce măsură socotiți că v-ați împlinit planul de care-mi vorbeați la începutul discuției?
— Foarte aproape de ceea ce am vrut eu. lar pentru ce nu mi-a reușit, n-am să reproșez nimănui nimic. Am sincer senzația că am făcut numai acele modificări pe care le-am considerat utile. Filmul acesta mă reprezintă. Poate cu cinci la sută în plus sau în minus față de planul inițial. Din păcate, sau poate din fericire, nu pot atribui nimănui eventualele nereușite.
