Am hotărât să consacrăm un reportaj celui mai liniştit şi mai puţin spectaculos loc de filmare din câte ne putea oferi cinematografia noastră.
Aşa am ajuns la Ploieşti, lângă piaţa Anton, pe o străduţă veche cu case arhaice ce par să dateze de când şi oraşul. E cald şi ploieştenii privesc din porţi, cu legitimă curiozitate, obiectivul de filmare denumit în decupaj ca şi în scriptele echipei
Casa Arhip, după această denumire se ascunde, de fapt, o cocioabă cu ferestre strâmbe înfipte în rame cărămizii, cu un acoperiş din carton gudronat care prin cenuşiul său accentuează senzaţia de sărăcie, de apăsare, de tristeţe.
În faţa casei, un generator de curent şi autobuzul echipei. Copiii străzii şi-au înscris cu degetele lor mici, certate cu caligrafia, iscăliturile ornate cu desene, în praful de pe caroseria autobuzului, aşa încât acesta a ajuns să semene cu o pictură rupestră. Alături, pe trotuarul prăfuit, uşor denivelat, câteva reflectoare, câteva cabluri, câţiva saci cu zăpadă artificială şi câţiva maşinişti prinşi în tot felul de îndeletniciri prozaice. Este o mini−echipă de filmare, şi totuşi «Casa Arhip» pare strivită de prezenţa ei. Regizorul
Manole Marcus şi echipa sa de filmare fac de asemeni o notă aparte. Îi văd cum privesc posomorâţi cerul senin, cum plimbă mari ecrane de pânză pentru a opri razele soarelui, cum refac din când în când, cu îndârjire, zăpada artificială din curte, de pe gard, de pe pomi, de pe cercevele, luptând cu anotimpurile.
Filmul pe care Manole Marcus îl realizează aici după un scenariu de
loan Grigorescu, continuând astfel o veche colaborare, se desfăşoară cândva, între cele două războaie mondiale, într-un oraş petrolifer, într-un peisaj aspru de iarnă dominat de şuerul necurmat al crivăţului, de dansul fantastic al trâmbelor de zăpadă. El se intitulează provizoriu
Singur şi relatează povestea unui tânăr ilegalist venit aici, în oraşul acesta aflat sub teroarea raziilor, cu o misiune. Neputând lua legătura cu persoana care îi fusese indicată din pricina împrejurărilor, el moare îngheţat la picioarele unei sonde părăsite, ultimul punct de întâlnire, la care nimeni nu vine.
O curte îngustă, câţiva copaci contorsionaţi, desfrunziţi, asemeni unor rădăcini prin care pământul încearcă zadarnic să se agaţe de cer. Un cerdac şubred ne scârţâie sub paşi. O tindă îngustă din care, în dreapta şi în stânga, se deschid două uşi spre două încăperi mici şi întunecoase. Într-una din ele o sobă de metal în care, sfidând primăvara, arde un foc straşnic. În cameră e cald, groaznic de cald. Câteva reflectoare mici flanchează aparatul de filmat. Îndărătul aparatului, strivit de pereţi, cu faţa congestionată, năpădită de mici broboane de sudoare, împiedicându-se în cabluri şi gata mereu să răstoarne câte ceva la cea mai mică mişcare, operatorul Alexandru Întorsureanu îşi pregăteşte cadrul. În obiectiv, lângă soba încinsă, în haine de iarnă, cu un aer resemnat, doi tineri actori, doi debutanţi,
Florin Gabrea (Dobrică) şi Maria Rotaru (nevasta lui Arhip).
Ne apropiem de
Alexandru Întorsureanu.
— Care este cea mai grea problemă de imagine, în acest film la care tocmai lucraţi?
— Să faci viscol atunci când lumea se pregăteşte să plece la mare, răspunde cu năduf Întorsureanu, dintre aparatele sale ca dintr-o colivie.
— Şi altceva?
— Filmul se desfăşoară pe trei planuri deosebite. Cel al sondei în care îngheaţă Dobrică, cel al retrospectivelor, şi cel al fanteziei sale. Pentru că este vorba de un film color, trebuie deci ca planurile acestea să se diferenţieze cromatic şi în acelaşi timp să alcătuiască un acord armonic pentru a da o senzaţie de întreg, o unitate de stil.
— Care sunt deci particularităţile cromaticii?
— Voi folosi culori puţine, dar riguros selectate. Prin modul în care le voi armoniza, prin folosirea unor anumite game de griuri, voi căuta să confer atât albului, cât şi negrului tonalităţi bine distincte, profunzimi care să le apropie de grafică. Secvenţele oraşului bântuit de crivăţ, ale sondei în care îngheaţă tânărul vor fi ca un desen în alb−negru în care voi injecta unele tonalităţi reci. Culoarea va sublinia aici atmosfera fizică, mediul material în care se află eroul. În secvenţa cârciumii, care aparţine planului retrospectiv, voi folosi însă dominante cromatice calde, cu pete obsesive de culoare care să marcheze, din unghiul eroului, accentele subiective. Culoarea va juca acum rolul unui contrapunct psihologic.
ÎI lăsăm pe Întorsureanu care pare ieşit dintr-o baie de abur şi ne apropiem de cei doi interpreţi de lângă soba încinsă.
— Vreţi să discutăm puţin despre Dobrică? îl întreb pe Florin Gabrea, student în ultimul an la Arhitectură, care debutează în rolul principal.
Gabrea mă priveşte circumspect, uşor crispat.
— E obligatoriu?
— Nu.
— Atunci nu vreau!
Şi Gabrea se închide în sine ca un arici. În ciuda laconismului său, a tonului sec, nu ni se pare totuşi că este un «dur». Felul său de a fi pare, mai degrabă, masca după care se ascund de obicei timizii.
Mai comunicativă, Maria Rotaru, o tânără actriţă de la Teatrul de stat din Braşov, ne povesteşte despre cele două roluri în care debutează concomitent.
— Joc rolul unei soţii de petrolist, ne spune ea, o femeie tânără cu un copil, o femeie oarecare, apăsată de condiţia ei socială, de atmosfera grea a oraşului. Aici în secvenţa aceasta, pe care urmează s-o interpretăm acum, ea este foarte îngrijorată pentru soţul ei care nu s-a întors încă de la sondă. Eroina îl va impresiona pe Dobrică, venit aici să-I caute pe Arhip. Băiatul o va vedea în clipele despărţirii sale de viaţă, mai pură, mai angelică, mai plina de prospeţime, odată, la nunta ei cu Arhip, altădată tot ca mireasă, însă alături de el. Sunt, de fapt, două ipostaze ale aceluiaşi rol.
— Şi cealaltă eroină pe care o interpretaţi?
— Este secretara avocatului, un personaj cu alte date de caracter ce revine retrospectiv în mintea lui Dobrică.
— Cum lucraţi cu regizorul?
— Admirabil. El mi-a înţeles spaima în faţa acestui monstru care este aparatul de filmat, şi m-a ajutat s-o depăşesc. Este un om calm care nu-şi schimbă ideile şi care are darul de a-ţi transmite calmul său.
— Spuneţi-mi, de ce a ţinut Manole Marcus să aibă o singură interpretă în două roluri deosebite?
— Sincer spus, nu ştiu. Întrebaţi-I pe el.
Am ieşit din încăperea fierbinte, afară în stradă. Manole Marcus se plimba îngândurat prin faţa casei aşteptând să se termine pregătirile pentru filmare. Nu era momentul cel mai potrivit pentru o discuţie, totuşi l-am întrebat:
— Ce vreţi să spuneţi cu acest nou film?
— Dacă v-aş răspunde acum ce rost ar mai avea să fac filmul?
I-am dat dreptate. În fond filmul este cel care trebuie să vorbească despre autorul lui şi nu invers. Am hotărât aşadar să lăsăm filmul să ne răspundă la această întrebare şi am pornit înapoi spre Bucureşti cu o maşină a echipei care îl ducea acasă pe
Dan lonescu, supranumit «Stăpânul coloanei sonore». Venise şi el la Ploieşti, pentru o consultaţie în legătură cu ilustraţia muzicală a filmului şi, se pare, că găsise ceva pentru că tot drumul a fredonat, cu vocea lui gravă, fragmente din «Baiadera».
