Ceea ce este formidabil atunci când citeşti orice scrie despre film cel mai vechi «cineast» al nostru — «cineast» în sensul pe care Delluc l-a dat acestui cuvânt, de om care s-a consacrat total cinematografului, militând pentru un anume cinema, deci având un precis program estetic, este că descoperi în fiecare rând o mică şi fermecătoare consecvenţă. De peste patruzeci de ani, profesorul nostru D.I. Suchianu caută să descifreze secretele raporturilor între cinema şi public, caută să stabilească normele unui gust în aprecierea filmelor şi a cineaştilor. De patruzeci de ani iubirile profesorului sunt constante. Printre ele Joseph von Sternberg, Marlène Dietrich, Erich von Stroheim. Dar de fiecare dată când ne vorbeşte despre ele, ne scrie despre ele, profesorul este nou, proaspăt, sprinten şi inepuizabil în spirit.
Portretul pe care-I face lui Stroheim este admirabil — găsim aici toate ideile despre film ale lui D.I. Suchianu, idei pe care le afirmă oriunde are prilejul cu tărie, originalitate, chiar vehemenţă când e nevoie.
Stroheim este unul dintre «marile victime» ale cinematografului industrial american. El este totodată şi marele învingător al acestuia, pentru că în tot ce a făcut el ca regizor, Stroheim a înfrânt canoanele rigide ale Hollywoodului, fiind precursorul cinematografului modern. Observaţia este curentă şi «cazul Stroheim» este cunoscut şi a fost adesea dezbătut în presa cinematografică, printre pasionaţii de film din cinecluburi şi cinemateci. Nu există evident, din acest punct de vedere, revelaţii în cartea lui Suchianu. Dar poate tocmai această supunere la tradiţie, această încadrare în nişte norme cinematogratice morale, aş spune eu, este marea calitate a studiului. lată ce spune, şi mai ales ce frumos vorbeşte Suchianu despre lupta de întotdeauna a realizatorilor angajaţi în încleştarea dramatică de condiţia însăşi a filmului, o artă şi industrie în acelaşi timp... «Lecţia cea mare dată de el cineaştilor din toate ţările a fost cum să lupte cu subiectele inepte impuse de patroni, cum să anuleze stupiditatea subiectului, pedalând pe frumuseţea temei». Şi mai departe, reluându-şi vechea lui teorie asupra scenelor-cheie din film, profesorul explică «cum din subiect a reuşit să facă nişte simple ocazii de a întâlni o scenă-cheie, o scenă-şoc, o scenă-blitz, un detaliu de acţiune, care să evoce vibrant tema. Stroheim i-a învăţat pe cineaşti cum să-i păcălească pe negustori pentru a salva arta». Lectura cărţii m-a bucurat sincer, pentru că e destul de rar azi când mulţi literaţi şi cronicari scriu despre cinema cu indiferenţă, lipsă de înţelegere şi nejustificată superioritate, să găseşti un om care să iubească filme cu F mare cu aceeaşi neobosită pasiune ca profesorul D.I. Suchianu.
