Jean Georgescu: „Aşa e viaţa, domnii mei!”
Nu cred că alături de opera sa — prezentată recent într-o retrospectivă cu prilejul fericitei aniversări — altceva să ni-l dezvăluie mai bine pe omul şi artistul
Jean Georgescu decât cozeria familiară, colorată, amuzantă pe care o practică marele regizor. Dialogul repede transformat într-un captivant monolog. Aşa s-a întâmplat deunăzi în convorbirea realizată pentru televiziune de
Viorica Bucur şi virată cu graţie către un reuşit portret−autoportret, parcă scris şi interpretat de Maestru, „el însuşi în persoană”, cum ar spune, făcând cu ochiul, semnificativ, spre public, Ipingescu din filmul−capodoperă
O noapte furtunoasă. Pragul de sus — până la
Pintilie — al ecranizărilor Caragiale.
Mărturisirea începe direct, spontan: „Mama vroia să mă facă ofiţer... Într-o zi, am şters-o de la liceul militar şi m-am înscris la conservator. Când m-a văzut pe scenă a plâns: „Eu am vrut să te văd om. Da', acu'...” Soarta! Ai mei se trăgeau tot din teatru. Mama era fiica din flori a lui Grigore Manolescu. Clipe de viaţă alternează firesc cu cele de creaţie. La Teatrul Mic juca roluri mărunte. S-a certat cu Elvira Godeanu: „Dacă în teatru n-ai făcut mare lucru până la 30 de ani... Eu aveam în cap altceva: Cinematograful. Mă cucerise din copilărie, de când tata mi-a adus ca jucărie o lampă de proiecţie.”
Epoca pionieratului e evocată cu haz şi nostalgie: „Ei, coniţă, ce vremuri! Tramvaiul cu cai, aperitivul «la măslina cu ţuică», cataiful cu etaj, de la Capşa, 12 lei bucata, unde mai găseşti aşa ceva... Veniseră nemţii să filmeze
Ţigăncuşa de la iatac... Eu făceam figuraţie, dar trăgeam tot timpul cu ochiul la operator, la regizor... Mai târziu am reuşit să-mi încropesc câteva mii de lei, l-am luat operator pe Barbelian de la laboratorul armatei şi am filmat
Milionar pentru o zi.”
Cu umor şi luciditate, autoironie îşi aminteşte de perioada franceză: „A venit timpul să plec la Paris. Aveam eu în cap ideea asta. Ajung acolo, dar ce fac? Încep să caut de lucru, umblu, doamne, cât am umblat! Dacă ai şti, doamna mea, ce greu e să colinzi prin Paris cu stomacul gol, gândindu-te ce mănânc eu azi... Dacă mă curăţ? Tare greu! Când mă gândesc îmi dau lacrimile... Făceam figuraţie. Când treceau cu travelingul pe lângă mine întorceam capul să nu mă prindă cumva în cadru şi să mă recunoască ai mei, la Bucureşti... Între timp scria scenarii: „Vindeam gaguri cu bucata, să câştig un ban. Într-o zi i-am trimis lui Christian Jaques o comedie de a mea. A citit-o în tren, i-a placut şi mi-a dat un avans grozav. Am mai scris şi alte scenarii. Puteam să mă mut la un hotel. Mi se părea că am cucerit Parisul. Reuşisem să fac film. Eram singurul român care reuşise asta. Mai era şi Jean Negulesco, Da' el se însurase în Mexic cu o femeie bogată.”
Cer scuze autoarei interviului televizat, Viorica Bucur, n-am drept de reproducere, dar verba volant. Şi ar fi fost păcat. După succesul unui metraj mediu în care deţine scenariul şi regia,
Miniatura, şi mai ales
Ça colle, după un scenariu al său, în regia lui Christian Jaques, cu Fernandel, urmează, în proprie regie, strălucita comedie lirica, cu accente sociale foarte acute la acea vreme (ajunul războiului 1935):
Fericita aventură. După întoarcerea în ţară şi ecranizarea
Nopţii furtunoase, (datorită generosului concurs al lui lon Cantacuzino), evocările sunt tot mai laconice, cu cât mai lungi devin aşteptările între doua filme, amânările birocraţiei socialiste care-i refuză scenariile sau, şi mai rău, le încredinţează unor începători. Între 1946 (cu adaptarea piesei lui Tudor Muşatescu,
Visul unei nopţi de iarnă) şi 1969 (cu comedia lirică
Pantoful Cenuşăresei), realizează extrem de puţine filme în raport cu forţa creatoare a acestui vulcan de fantezie şi iniţiativă, talent şi meşteşug fericit reunite într-o personalitate unicat. Dar personalitatea reprezenta pentru regim o primejdie care trebuia înlăturată. După excelenta satiră contemporană
Directorul nostru, regizorul devine stânjenitor birocraţiei cu atâta vervă încondeiată. Revine la Caragiale, ecranizând câteva schiţe cu farmec şi culoare de epocă, strălucind prin fantezia gagului său atât de filmic (punctul forte al inventivităţii scenaristului−regizor−interpret) şi mai ales prin iscusinţa alegerii şi dirijării unor interpreţi mai tineri sau mai experimentaţi în teatru —
Radu Beligan,
Birlic,
Giugaru, Cella Dima şi alţii. Niciodată mai cinematografici decât în filmele lui Jean Georgescu, sub bagheta Omului−Cinema. supranumit astfel pentru pasiunea lui dublată de o profesionalitate rarisimă în peisajul nostru de atunci şi — ce crimă! pasiune extrem de puţin valorificată în „înfloritoarea” epocă de aur.
„Secretul capodoperei sale,
O noapte furtunoasă?”, întreabă reportera. „Am avut încredere totală în scenaristul Caragiale. N-am vrut să fiu mai deştept decât el.” Mărturisiri amuzante şi totodată tulburătoare prin francheţea, luciditatea lor, dovedind, încă o dată că harul lui Jean Georgescu este sporit de o minte vie, mereu efervescentă şi foarte înţeleaptă, ce cunoaşte măsura de aur a lucrurilor. Chiar dacă critica vremii nu i-a recunoscut
Nopţii... (decât cu rare excepţii) strălucirea adaptării, fidelitatea — deloc încorsetată — faţă de comicul lui Caragiale şi totodată fantezia gagurilor atât de cinematografice, Jean Georgescu rămâne pentru toate anotimpurile, unul din cei mai străluciţi descoperitori şi dirijori de talente interpretative. Sub îndrumarea lui, actori — unii la primul lor film — reuşesc un joc extrem de natural, de modern, surprinzător nu numai pentru acea epocă. Nimic şarjat, vulgarizat, schematizat. Caricatură irezistibilă de tipuri, ticuri, ambianţe — dar totul în limitele artei, ale bunului gust, niciodată coborât spre trivial, kitsch cum mai concep unii, astăzi, comedia pretins populară.
Clasicul nostru în viaţă, Jean Georgescu face legătura între trecutul şi prezentul — din nou zbuciumat — al cinematografului românesc. Cu o neobosită deschidere spre talentele tinere, el le urmăreşte cu interes evoluţia cum îşi urmărea odinioară, studenţii de la Conservatorul său particular iniţiat în anii patruzeci. După anii cincizeci, însă, devine profesorul fără catedră. Maestrul fără învăţăcei, solitar şi totuşi solidar cu valorile autentice ale breslei. Artist inspirat şi totodată artizan metodic, meticulos până la pedanterie (cum şi-l aminteşte Radu Beligan), reluând cu interpretul un gest, o intonaţie, pentru a obţine nuanţa de haz „spontan”, firesc, ironia subtilă, umorul elegant şi inteligent din
Maiorul Mura sau
Aşa e viaţa, din
Noaptea furtunoasă,
Mofturi 1900 ori
Directorul nostru. După scandalul iscat de îndrăzneaţa satiră a regimului totalitar ce încuraja impostura şi lenea (
Directorul nostru), regizorului i se îngăduie foarte puţine mişcări în frontul artistic (un film de montaj,
Lanterna cu amintiri, Pantoful Cenuşăresei şi o ecranizare pentru televiziune a unei schiţe de Dumitru Teleor,
Amiciţie).
Preţul nesupunerii artistului la constrângerile politic−administrative ale vremii a fost uriaş. Dar peste el, Jean Georgescu preferă să treacă cu eleganţă, fără patimi vindicative. „A quoi bon?”, ţi-ar spune acest om care a rezistat intemperiilor, a luptat cu zâmbetul pe buze pentru ca zâmbetul să nu piară dintre noi. Un caz unic în istoria cinematografului românesc, o pildă de demnitate umană şi artistică reprezintă pentru contemporani, Maestrul. Dar cine mai are azi timp de pilde?
„Lumea aleargă nebună încolo, încoace. După ce aleargă, coniţă dragă? Încotro?” — răsună de pe ecran, cu nelinişte, fraza tânărului nonagenar. Mereu proaspătului observator, comentator spiritual şi înţelept al poeziei, dar mai ales al prozei vieţii. Pentru ca Aşa e viaţa, domnii mei!
