Trudnica zidire: “Ana” - cronică de film

     Imaginea unui zid acoperă tot ecranul, într-unul dintre primele cadre ale filmului. Să fie cel tot înălțat de meșterul Manole, surprins cu o clipă înainte de a se prăbuși sau peretele unei închisori? Inutil să căutăm un răspuns tranșant, poate fi și așa, și așa. Ana lui Alexa Visarion înaintează prin sugestii-perechi, duale, prin așternerea întregului câmp la dispoziția unor idei ce cheamă imediat opusul: profan-sacru, constrângere-libertate, înălțare-prăbușire, singurătate-comuniune, speranță-deziluzie etc. Cum sunt ele puse în mișcare în curgerea fatalmente mediată de concretețea imaginii cinematografice? Printr-o accentuare derutantă a unuia dintre cele două elemente contrastante. Un exemplu paradigmatic: începutul ne-o prezintă pe tânăra biciclistă (Cristina Drăghici), ieșită în calea Trecătorului (Răzvan Vasilescu), drept una având gura cam slobodă. «Cum te cheamă, fato» ? «Mai du-te în p…mă-tii», răsună pe ecran. «Cum te cheamă?», se arcuiește și întrebarea din final. «Ana». Numele iconic al sacrificiului, în cazul de față – vom vedea – al unui alt simbol: înălțarea, comuniunea, participarea. Referințele înalte, venind de departe, dintr-un autentic fond ideatic al unui cineast intelectual, cu impresionante propensiuni către reflexivitate, sunt înfipte în corpul vai, atât de nemilos construit al Cinematografului, cu concretul imaginilor, carnea și sângele său. Între replica-înjurătură frustă din deschidere și miticul Ana din final, cineastul dezvoltă o poveste care, cu un braț ar vrea să-l țină pe spectator legat de o cât se poate de pământeană întâlnire, cu celălalt să-l împingă de la spate, să-l arunce în vârtejul a ceea ce s-ar numi marile întrebări. Este un balans periculos, cu un sus și jos, pe care îl aștepți să-și găsească, la un moment dat, echilibrul, dar, din păcate, nu se întâmplă decât târziu. Mai mult decât atât, tot felul de nedumeriri răsar, pe măsură ce narațiunea, atâta câtă este ea, își urmează cursul. Deși, programatic, femeia nu are un nume (cel mărturisit în final are un rol simbolic), aflăm că posedă un mic trecut ce se dovedește a fi foarte al zilelor noastre, ca un banal subiect de reportaj TV: s-a îndeletnicit o vreme cu prostituția în Italia, dar s-a lăsat când și-a dat seama că «nu are talent». Normal, cu sensibilitatea ei pentru marea literatură rusă, pentru Tolstoi, Dostoievski etc, despre care aflăm fără întârziere. Autorul introduce, aici, livrescul motivului prostituata-cu-suflet-mare, transferat generos eroinei noastre. Nu este singura dată când nu psihologia contează, ci mecanica personajului, purtător al unei idei. Tot ea este cea care încearcă să restabilească o cursivitate a mărturisirilor bărbatului, cu îndemnul moștenit de la bunica sa, Să ne întoarcem în poveste, frază livrescă și ea, neîndoielnic nu a unei bunici, ci a cineastului, bun cunoscător al naratologiei moderne. Biografia bărbatului, mai bogată, prin trăiri, evenimente, vârstă, acoperă o parte mai consistentă a timpului povestirii, desfăcut în trecut și în prezent. Omul, vag iubitor de cinema, cu câteva repere eclectice onorabil reținute de memorie, Clasa muncitoare merge în paradis și Farmecul discret al  burgheziei, nu pare să fi fost vreun artist sfâșiat toată viața de mesagerii creației, numai că i s-a întâmplat să fie vizitat, la un moment dat, de o idee care nu avea să-i mai dea pace: un film despre Meșterul Manole, proiect respins de autorități. Suntem proiectați, fără nicio schimbare de viteză (fragmentarismul postmodern ne vine în ajutor) în vremea cenzurii comuniste, transformată de anii care au trecut, dar, mai ales, de ura ineluctabilă, într-un capitol grotesc al istoriei. Un personaj sinistru anunță în gura mare imposibilul «Liniște, se vizionează un film interzis», un altul, femeia de serviciu care știe multe, aruncă în discuție chiar un nume bineștiut celor mai în vârstă, Tovarășa Tamara, probabil tot atât de indiferent altor generații precum războiul de 100 de ani. Doi securiști, unul mai puțin agresiv (Mircea Albulescu), altul (Dorel Vișan) având voluptatea cuvântului, Boule, hotărâți să-i scoată poezia din cap, îi decid soarta. Trei ani de reeducare, dincolo de gratii. Vinovatul nu se lasă, cântă Deșteaptă-te române, cu adaosul de rigoare, Deșteaptă-te Manole. Din nou un salt și suntem aruncați în prezentul tuturor deziluziilor politice ale zilelor noastre, nescuturate de fantomele trecutului. Cei doi securiști viețuiesc, jalnic, printre noi. Într-un spațiu dezolant, al unui șantier părăsit (recunoaștem ceea ce trebuia să fie Casa Radio), printre ale cărui proiectate ferestre, găuri hâde, se zărește Palatul Parlamentului, cineva proclamă aderarea la Partidul celor dezamăgiți (Ole, ole, unde ne sunt speranțele?), îndeamnă la reinstalarea «cuvintelor alungate», Adevăr, Minciună, etc. Tot atâtea lozinci ale străzii, transpuse într-o extensie bănuită a avea atingere mai degrabă cu metafora politică. În sfârșit, eliberați de această hălăduire temporală, urmărim mai senini procesul de treptată laminare a epicului, traseul lui, până la conturarea ideii finale. Cred că aici îl putem întâlni cu adevărat pe Alexa Visarion. Visul bărbatului, retrăirea unui Meșter Manole adus pe ecran, învăluie femeia, o contaminează. Dornică să-l vadă pe cel de lângă ea trecând la treabă, nu-l menajează: «Palavragiule, nu o să faci niciodată niciun film.» Dar, reluate, mereu și mereu, răzbind printre resturile unui cotidian care se retrage lăsând loc purificării, curățirii sufletului, versurile baladei devin instrumentul comuniunii. Epava plutitoare nu mai urâțește peisajul ocrotitor, întinderea de apă a nimănui, splendid filmată, ca de altfel întreaga peliculă, de un tânăr director de fotografie, Pătru Păunescu. Cuvintele trec de la unul la altul, ba chiar și foile unui scenariu care, de acum încolo, le va aparține amândurora. Bărbatul și femeia fac gesturi simetrice, parcă ar schița sau ar mângâia amândoi un început de cupolă, Ea nu va mai fi sacrificată, a devenit parte egală a construcției spirituale. Este o altă Ana. El vorbește despre așezarea chivotului pe pământ, dar din pământ nu va răsări nimic. Biserica este în sufletul oamenilor. Fără să fie autobiografic, Ana ne trimite, totuși, și la îndelungata conviețuire a cineastului cu proiectul unei transpuneri pe ecran a legendei Meșterului Manole, după fructuoasele experiențe din teatru. Din amânare în amânare, din apropiere în apropiere, mitul s-a dovedit a purta și alte sensuri în afara celor canonice și banalizate printr-o prea comodă frecventare. Poate de aceea în Ana nu vedem ziduri, suntem chemați să trăim sentimentul înălțării lor. Astăzi, când la noi se vorbește la tot pasul despre teoria realismului moștenită de la André Bazin, dar nu se suflă un cuvânt despre transsubstanțialitatea cinematografului, aceasta ținând de ignorata galerie a metaforelor creștine conturate în paginile intelectualului catolic, Alexa Visarion mi se pare a fi artistul adecvat unui discurs cinematografic care să aibă îndrăzneala de a se elibera, fie și pentru scurt timp, de bagajele terestre. A încercat în Ana, dar ceva l-a întors din drum. Îmi este greu să înțeleg ce demon i-a șoptit la ureche să se răfuiască și cu trecutul, și cu prezentul, uneori aproape jurnalistic recognoscibile, atâta vreme cât făgăduința era alta, a unui «joc secund mai pur».