​Actorii noştrii – Gabriel Oseciuc

     Treizeci de ani de viaţă, nu de meserie. Cinci ro­luri principale. Cam tot a­tâtea secundare. De doi ani pe afişul Naţionalului în patru distribuţii. Televiziu­ne, fireşte şi televiziune. După 6 ani de la debutul bubuitor din «Zidul», Gabriel Oseciuc este un tânăr actor cu «trecut glorios» şi cu prezent sigur chiar dacă nu mereu sclipitor, dar vorba lui, nu te poţi întâlni în fiecare zi cu un mare rol şi nici nu poţi lucra mereu cu aceeaşi regizori chiar dacă se în­timplă minunea asta, ei nu te pot distri­bui mereu în rolul principal. Dar nu vreau eu să nu vorbim despre el? De ce să nu vorbim despre el? E convenţio­nal. Fiecare vorbeşte despre sine, des­pre ce-a vrut, despre ce-a putut, despre ce-I doare... Şi pe urmă mai e ceva:
     Pentru mine filmul nu este preocuparea numărul unu. Preocuparea numărul unu este meseria. Filmul nu e toată meseria, ci numai o parte. Şi nu cea mai importantă. Cea mai importantă este, acum, teatrul. Dar vedeţi, nu e bine ce spun. Dumnea­voastră m-aţi chemat pentru film, nu pentru teatru. Vă rog frumos, mai bine să vorbim despre altceva. Nu-mi place să vorbesc despre mine nici despre filmele mele...
     Nu prea se poate. Măcar despre fil­me să vorbim. Unul se numea «Zidui» şi cu el v-aţi lansat cum se spune, celă­lalt se numea «Prin cenuşa imperiului»...
     Au fost şanse unice. Unice. Ce-am făcut eu în Zidul nu ar fi fost niciodată astfel fără Vaeni. Şi fără Demian. La Cenuşa era Blaier. Şi jucam cu Dinică. Cu el e foarte greu să nu fii bine... De aceea nu-mi fac niciun merit din personajele mele de film din tinereţe. Ele au fost întâmplătoare. Mi s-au întâmplat. Aşa cum, în liceu fiind, la Brăila, am văzut un afiş în care scria: «Avem nevoie de tineri înalţi şi blonzi.» Şi, simţindu-mă blond, m-am prezentat şi am călcat în primul film din viaţa mea. Era un rolişor, aghiotantul unui general neamţ. Când apărea generalul, mă vedeam şi eu. Dar era la Blaier, în Pădurea pierdută. Deci, eu am avut norocul să-I văd pe Blaier lucrând, să stau în preajma lui, fără ca el să ştie, înainte să mă ia la Prin cenuşa im­periului. O întâmplare, nu? Eu ştiu câte au fost şi câte sunt întâmplătoare în viaţa mea şi de asta nu-mi fac gânduri. Ştiu că sunt, prin meserie, la îndemâna unor oameni care mă găsesc, sau nu, bun pentru filmele lor. Câteodată iese, câteodată nu. Din scenariu porneşti întotdeauna cu o miză mare. Pleci cu speranţă. Te gândeşti că ai putea să faci ceva. Pe urmă... faci. Faci ce faci, faci ce poţi, de multe ori poţi ce te-ai gândit tu, dar cât iese până la urmă din filmare, din montaj, din cum a fost pus în pagină ceea ce tu ai văzut în scenariu, cât? Uneori dai chiar peste un scenariu minunat, îţi place, zici da, vreau să-I fac, vreau să fac rolul ăsta şi pe urmă, când iese filmul dai din colţ în colt: «Care-i Sărindarul? Unde-i Sărinda­rul»? Nu depinde de mine. Mai ales la felul meu de a fi nu depinde de mine. Eu dacă nu mă sfătuiesc cu regizorul, dacă nu am voie să-i spun: «Vă rog să mă iertaţi, nu credeţi că aici ar fi mai bine pentru personaj să fac aşa sau aşa?» dacă el nu mă înţelege, m-a pierdut. Pentru tot filmul. Eu pe urmă nu mai sunt decât un sclav. Mă duc unde mi se spune, fac ce mi se spune şi atât. Dacă el, regizorul, nu lucrează cu mine, cum să lucrez eu cu el? Poate că totul mi se trage de la Vaeni şi Blaier, dar pot spune că ei sunt dumnezei în lucrul cu actorul. Acum la Ana şi hoţul am mai întâInit un asemenea regizor în Virgil Calotescu. Absolut nespe­rat şi neaşteptat. Nu vreau să zic hop până n-am sărit, încă n-am văzut filmul, dar sper că, după ce o să-I văd, să fiu în măsură să spun, cu toată credinţa, că este un rol. O creaţie. La filmare, eu aşa am simţit. E foarte greu să lucrezi oricum, după ce ai început cu regizori care te-au înţeles, te-au «cumpărat» dintr-o ochire. E greu. Tu te duci cu toată delicateţea şi-i spui: «Oare, nu ar fi mai bine aşa?» Oare! Deci eu mă duc cu un dubitativ. Mă duc, îndoit de mine până la pământ, cum zice Sorescu, iar el îmi spune: «Ce te bagi, vezi-ţi de treaba dumneatale!». S-a terminat! Nu se poate. Dacă rolul este al meu şi filmul al lui, nu înţeleg ce căutăm împreună... De asta sunt fericit că l-am descoperit pe Calotescu şi că am lucrat acum din nou cu Blaier la Lumini şi umbre. Nu e un rol mare, e chiar mic, dar frumos, un personaj romantic, frumos. E minunat să te întâlneşti cu oameni cu atâta delicateţe sufletească...
     Tineţi foarte mult la delicateţe, văd...
     Foarte mult. Foarte. Deşi, despre mine se spune că sunt colţos, pentru că am replică imediat dacă omul nu e la locul lui. Atunci se cheamă că sunt obraznic. Este un tribut plătit tinereţii. Cei vârstnici au replică. Cei tineri sunt obraznici. Vedeţi, aşa stau lucru­rile. Dar tinereţea este o boală care se vin­decă şi sper să-mi treacă cât mai repede.. A! Mi-aţi spus să vă aduc o fotografie. V-am adus două. Una este foarte şocantă. V-ar trebui curaj să o publicaţi.
     Într-adevăr! Un Oseciuc ţeapăn, cu freză, cu mustăcioară, cu papion, cos­tum alb, privire fatală. Foto Studio Bottuşany  1930.
     Este din Acolo, departe. La Tv. Nu ştiu dacă aţi văzut. Joc un scriitor ratat, la Paris. Un înfrânt. O pasăre doborâtă. Şi aripile lui sunt vindecate cu pământ. Cu pământul ţării...
     Recunosc că nu am curaj să public poza şi o aleg pe cealaltă. Cedează re­pede:
     Cum vreţi. Eu am propus. Aşa fac şi la film. Aşa am lucrat şi la Calotescu. I-am spus: «Să ştiti că eu şutez de 10 ori la poartă. Eu zilnic am 10 propuneri. Dacă dumnea­voastră îmi demonstraţi că ideea mea nu e bună, imediat înclin steagul. Fac cum spu­neţi. Dar dacă nu-mi puteţi apăra şutul, vă rog să-I cumpăraţi, pentru că este punct în favoarea filmului, nu a mea. Şi el m-a înţeles. Asta a fost şansa mea, m-a înţeles... Dar nu-mi place, iar am ajuns la mine. Ca­pitolul Oseciuc nu este nici interesant, nici important, credeţi-mă...
     Nu pot să răspund: vă cred. Pot doar să deviez puţin discuţia. De pildă, poate îmi spuneţi de ce a fost minunată colaborare cu Vaeni, Blaier, Calotescu, dincolo de delicateţea sufletească şi înţelegerea faţă de actor, care-i apropie.
     Ei au şi o forţă anume care vine să echi­libreze delicateţea şi forţa lor stă în faptul că ştiu precis ce au de făcut. Actorul simte asta. Şi e foarte plăcut să mergi pe mâna unui regizor care ştie ce vrea. Şi mai au ceva: darul rar al comunicării frumoase cu oamenii în general, şi cu tine, actor, în spe­cial. Pentru că (şi asta e valabil pentru ori­cine) poţi fi foarte deştept, foarte citit, foarte intelectual, foarte informat, dacă nu ştii cum să te comunici şi cum să comunici cu cei din jur degeaba. Toate rămân în tine. La Zidul, Vaeni m-a pus să jur că n-o să citesc scenariul. Dacă îl citeşti — zicea, ai să vii cu imaginea eroului gata fabricată de acasă, şi eu nu vreau. Asta venea la el din­tr-o frumoasă şi sănătoasă înţelegere a ideii de erou, idee pe care ştia că n-am cum s-o am eu, un puşti. Vaeni gândea că eroul este în primul rând un om şi pe urmă un erou. Şi lui îi e frică, şi lui îi e frig, are probleme de viaţă pur omeneşti, numai că le înfringe mai bine decât un ne-erou. Curajosul se teme după ce a fost curajos. Şi tocmai prin asta istoria şi timpul îl cresc în ochii noştri şi-I fac un exemplu frumos, demn de urmat. Avem de învăţat mult de la eroi. Şi eu am învăţat de la eroul acela pe care I-am creat mulţumită lui Vaeni. E foarte greu să explic: cum. Dar totul era incandescent între noi la filmare. Totul era înţelegere, încredere, nădejde. Mă întreba: «Ce-ai scrie tu pe peretele ăsta?» «Ce-i afară? E iarnă? A trecut Anul Nou?» «Nu, nu, e cam înain­tea Anului Nou.» «Atunci, aş desena o crenguţă de brad». «Lumina! Motor! Dese­nează!» Nu repetiţie, nu: cum ai desena tu crenguţa. Nu pune-o mai la stânga, pune-o mai la dreapta. Nu. El lucra de-a dreptul cu această materie vie, care, întâmplător, adică la alegerea lui, eram eu. Mă recrea. Crea cu sufletul. Ei, cum mai pot eu acum să lucrez cu un regizor, care-mi spune: zici textul acolo, întorci faţa de trois quarts, fii atent, nasul în lumină, nasul în lumină... Cum? Cum să nu fiu «dificil» — ati observat? din ce în ce mai mulţi suntem «dificili» — când eu am învăţat de la acest minunat losit Demian care-mi zicea: «Băiete, eşti actor? Învaţă obiectivele! şi te rog frumos! dacă eu la re­petiţie am pus o lumină şi când dau motor vezi că am uitat să aprind un proiector, zici: Stop! lertaţi-mă, proiectorul acesta a fost aprins la repetiţie.» Şi acum, când îmi permit să spun cum m-a învăţat Demian, sunt repezit, deşi spun: lertaţi-mă!... Ce să fac, dacă am avut profesori profesionişti? La Prin cenuşa imperiului, Dinică stătea înainte de filmare pe marginea şantului, se gândea, se frământa, vedeai pe el travaliul  de concepere a rolului. Eu, după Blaier. Mă ţineam după el necăjindu-I chiar din alte treburi, să-I întreb despre rol. După ce mă lămuream, eram foarte degajat, eram foarte la mine acasă, aproape trăiam în prelungirea rolului. Eram foarte calm, şi Blaier mă în­demna tot timpul să rămân astfel, să nu falsific rolul, să nu-l gândesc, să-I trăiesc. Pentru Dinică — acest titan al filmului — era mult mai greu. Avea un bagaj mare de ro­luri în spate şi trebuia să aducă ceva nou. Un personaj care să nu semene cu celelalte. Abia acum îI înţeleg pe Dinică. Acum, când nu mă mai pot arunca într-un film fără să gândesc de şapte ori o replică, un gest, o rostire. De-abia acum când încep să le dau eu carnea, să le fac coloana vertebrală şi să mă duc să le prezint regizorului, abia acum pot spune că am păşit şi eu în meserie. Dar n-am păşit singur. Am fost îndrumat, am fost ajutat am fost creat aşa cum sunt acum... Dinu Tănase este iar un regizor cu care aş dori să mă mai întâlnesc. Cu el se poate discuta şi comunica minunat. La el am reuşit o altă faţă a personajului din Zidul tânărul utecist înflăcărat de idealul său care pune mâna pe automat şi sare în foc, în gloante... Şi Aurel Vlaicu mi-a plăcut. Şi nu cred că este chiar ultimul film de pe lume. Poate o tratare mai romantică ar fi fost mai pe gustul meu. Avem nevoie de roman­tism. Dar vedeţi, mă repet, romantic, ro­mantism... Sunt convenţional şi nu-mi place.
     Romantismul apare în orice discuţie cu un actor tânăr. Să fie o obsesie a unei generaţii? Sau a unei familii de actori? Şi ce înţelegeţi prin romantic?
     A fi romantic presupune un mare curaj. Octavian Paler spune: «A te elibera de frică este un mare curaj». Mi-aş permite să parafrazez «a fi romantic este un mare curaj». Dar nu cred că romantismul se opreşte la o anumită vârstă. Există şi bătrâni romantici, după cum există şi bătrâni tineri, — poate că aceia sunt şi romantici — nu e obligatoriu. Zic: poate. Obligatoriu, pentru romantism, este curajul. Dar nu. Imediat o să ajung la: tineretul romantic înflăcărat, şi asta am mai citit-o în vreo 17 locuri. E convenţional. lar e convenţional... Cred că la Ana şi hoţul am reuşit să nu fim conven­ţionali. Convenţional, la film, înseamnă: se ia una bucată scenariu, se bate la ma­şină, tipărindu-se cu aparatul de filmat. Noi, am reuşit să reconstruim, pas cu pas, să reclădim pas cu pas viaţa fiecărui perso­naj în parte. Şi pentru asta trebuie curaj, aşa că iar am ajuns la romantism. Şi la convenţional.
     Dacă tot nu scăpăm de convenţio­nal, să-I folosim pe faţă: de ce preferaţi teatrul? De ce, când aveţi atâtea date pentru film?
     Cred foarte tare în teatru. În el şi în şansa mea de a renaşte ca actor prin el. Pentru că sunt încă la început. Şi convins, din pornire, că nu voi ajunge să ştiu tot. Dar e frumos drumul. Căutarea. Emanoil PetruŢ mi-a spus odată: «Ai să ajungi bătrân şi tot n-ai să ştii tot despre meserie». Ştiu. Dar caut să aflu cât se poate. Aproape la fiecare spectacol stau la arlechin şi mă uit la meşte­rul Beligan, la meşterul Cozorici, mă uit şi la cei mai apropiaţi de mine ca vârstă, învăţ de la cei buni, ce să fac, şi de la cei proşti învăţ cum să nu fac (foarte important să ştii cum să nu faci) şi fur şi eu cât se poate din meseria asta. Pentru că ea se fură. Sau se şi fură. Fără bucăţica asta furată, meseria nu mi se pare întreagă. Eu am şi de la cine. E o şansă uriaşă să fii la Naţional, să joci alături de atâţi actori mari. E o şansă...
     Mai am o întrebare cinstit-conven­ţională: care sunt planurile dumnea­voastră, programul dumneavoastră de-acum încolo? Tot omul are un pro­gram...
     «Destinul oricărui pustiu este să se salveze printr-o piramidă». Octavian Paler. El a scris asta. Şi eu am înţeles că nu trebui să trăim în deşert, în zadar. Fiecare trebuie să construim câte o piramidă. Nu neapărat un Keops... Eu nu mi-am făcut un program pe cincinalul viitor. Caut să trăiesc clipa prezentă, cu gândul la cea viitoare, să o trăiesc frumos pe cea de acum şi s-o merit pe cea care vine. Atât. Dacă s-ar întâmpla atât, ar fi bine. Foarte bine
     Răspunsul dumneavoastra n-a fost convenţional, dar eu am să fiu: vă urez să fie cum doriţi.