„Visul” lui Cătălin Saizescu, ultimul naiv al cinemaului românesc
de Călin Boto
Atunci când vine vorba de Cătălin Saizescu toată lumea vorbește, de fapt, despre Geo Saizescu, din pioșenie – a fost un om foarte puternic al industriei – sau politețe. Și, într-adevăr, Cătălin Saizescu îl sugerează adesea pe tatăl său ca subiect de discuție – sau mai degrabă nostalgie – prin cinemaul său, un dublu al celui patern, parade de mici și mari vedete defilând de-a lungul scenariilor pline de patetism. Ce separă un cinema de altul sunt timpurile, cu riscul ca Saizescu-fiul să pară desuet prin filmele sale bazate pe arhetipuri și povești nemuritoare pe fundalul unei contemporaneități indistincte. Visul, al treilea lungmetraj al acestuia, face din contemporaneitate scenă de teatru pentru „Visul unei nopți de vară”, pe care protagonistul Alex (Vlad Logigan), un actor de provincie mărunt, o montează cu trupa de teatru a unui penitenciar bucureștean: o întoarcere la arta de amator, pe care Saizescu tatăl a patronat-o în timpul comunismului prin cinecluburi, la pasiunea prefăcută – pușcăriașii plănuiesc, de fapt, o evadare – care se adeverește și simplifică odată cu aplauzele, la frământările claunului trist jucat de Logigan.
Imagine: Nicolae Cara
Montaj: Radu Georgescu
subiect de discuție – sau mai degrabă nostalgie – prin cinemaul său, un dublu al celui patern, parade de mici și mari vedete defilând de-a lungul scenariilor pline de patetism. Ce separă un cinema de altul sunt timpurile, cu riscul ca Saizescu-fiul să pară desuet prin filmele sale bazate pe arhetipuri și povești nemuritoare pe fundalul unei contemporaneități indistincte. 
