— Aveţi o bază solidă de pornire?
— Da. Scenariul lui
Dumitru Carabăţ poate fi socotit o bază pentru un film care să constituie o investigaţie în plus în ceea ce se numeşte actualitatea noastră.
— Ultima noapte a copilăriei vine în continuarea Anotimpurilor? Mă refer la factură.
— Nu. Tocmai ca factură nu.
Anotimpuri era un film poematic, liric; cel pe care-l încep acum va fi un film epic.
Anotimpuri era un film de metaforă mai mult vizuală,
Ultima noapte... se bazează pe cuvânt, pe jocul actoricesc şi punerea în cadru a actorilor. Va fi un film din cadre puţine şi lungi — va avea 203 cadre, spre deosebire de
Anotimpuri care avea 904, ceea ce constituie şi un mare avantaj economic.
— Ca temă şi subiect, ce reprezintă de fapt această Ultimă noapte a copilăriei? Există o legătură strânsă între titlu şi conţinut? Trebuie înţeles că acţiunea se petrece într-o singură noapte?
— Nu. Există şi o noapte, aceea, «ultima», a copilărici — bineînţeles ca metaforă — dar filmul cuprinde de fapt întâmplările unui tânăr, viaţa lui dintre sfârşitul liceului şi intrarea la facultate. O perioadă în care tânărul pătrunde de fapt într-o zonă a responsabilităţii care nu-i era cunoscută până atunci. Este o perioadă în care părerea lui despre anumite lucruri se schimbă vertiginos, uneori chiar răsturnându-se; o perioadă de formare şi descoperire a personalităţii, în care se vede nevoit să-şi controleze unele incertitudini sau să-şi verifice certitudinile. În sfârşit, este vârsta aceea a marilor revelaţii, a luărilor de contact cu viitoarea viaţă de adult pe care nu ţi-ai închipuit-o aşa cum se arată a fi. Vârsta la care copilăria te părăseşte înainte ca maturitatea să fi pus stăpânire pe tine. La care verifici adevărurile şi descoperi prejudecăţile, sau înveţi să deosebeşti judecata de prejudecată. Din ceea ce spun eu acum s-ar putea trage concluzia pripită că
Ultima noapte a copilăriei ar fi filmul unei generaţii. Sigur că eroul meu şi ceilalţi de vârsta lui vor avea toate caracteristicile tinerilor noştri. Dar filmul nu are pretenţia de a prezenta problemele unei întregi generaţii.
— Aveţi de gând să susţineţi şi aici acele idei mult discutate din Anotimpuri, despre «luciditatea» sentimentelor — mă refer la povestea a doua şi a treia din film, bineînţeles.
— Nu pot să gândesc aşa ceva, pentru că acelea nu erau întru totul ideile mele. Erau nişte idei care s-au fabricat în timpul îndelungatei colaborări cu studioul. În scenariul prezentat de mine studioului existau doi tineri care, îndrăgostindu-se fulgerător, petreceau o noapte împreună şi constatau dimineaţa că nu se iubesc, că o adevărată iubire trebuie să se bazeze pe cunoaştere şi că, deci, de-abia de aici înainte începea greul. În film, au apărut doi tineri care, tot în urma unei îndrăgostiri fulgerătoare, petrec o noapte în două încăperi separate — nişte împrejurări ducând cu încăpăţânare la separarea lor puritană — şi care, în urma meditaţiei nocturne, decid dimineaţa să-şi controleze sentimentele printr-o cunoaştere «matură» şi «chibzuită». Asta e cu «luciditatea» şi «răceala» sentimentelor.
— Ce avantaje vă oferă actualul film faţă de celelalte?
— Am să fiu în stare pentru prima dată, mulţumită caracterului concentrat al dramaturgiei sale, să realizez un film în termenele şi condiţiile economice ale producţiei noastre, care a atins acum un standard de productivitate la nivelul cinematografiilor avansate.
— Vă persecută, văd, problemele economice...
— Sunt foarte importante.
— Şi avantajele de ordin artistic?
—
Ultima noapte a copilăriei constituie un prilej de exersare a preocupării mele principale: lucrul cu actorii. Îmi mai oferă şi avantajul unei compoziţii dinamice a cadrului. V-am spus că filmul va avea cadre deosebit de lungi, realizate însă cu multă mişcare a camerei de luat vederi şi a eroilor. Asta presupune şi o foarte complexă exploatare a decorului. Şi apropo de decor, trebuie să spun că am reuşit — după
Ion Oroveanu — să atrag în lumea noastră cinematografică încă un grafician−decorator: Ion Baroi, care va face decorurile filmului meu.
— Cu ce operator veţi lucra?
— Cu talentatul şi vechiul meu colaborator,
lon Anton, care este un devotat şi fidel traducător al idellor artistice de pe hârtie pe peliculă.
— Distribuţia?
— Încă nu ştiu nimic. Da chiar nimic.