“Alarmă în Deltă” - cronică de film

În peisajul binecunoscut şi arhiutilizat în ultima vreme al Deltei, Babuşcă şi Scatiul redivivus îndeplinesc, sub al­te chipuri şi porecle, dar cu acelaşi farmec al vârstei, ace­leaşi isprăvi miraculoase şi obţin, fireşte, aceeaşi binemeritată victorie asupra unor răufăcători, şi ei teribil de asemănători la chip şi fapte cu cei din Aventurile lui Babuşcă. O poveste ieşită tot de sub pana lui Petre Luscalov, ecrani­zată cu Gheorghe Naghi alături, regizată de Gheorghe Naghi, o poveste cu nimic mai presus sau mai prejos decât prima, desti­nată copiilor, şi numai copiilor. Un film bine intenţionat şi vizibil orientat spre edu­carea foarte tinerei generaţii. Un film edu­cativ, dar mai printre nuferi, mai printre şerpi, mai pe şalupă, mai pe sub lotci, edu­cativ cu candoare şi cu oarecare savoare, savoare mai cu seamă pentru cei ce nu cunosc Delta şi al ei tipic, pentru copiii crescuţi pe asfalt, mai pricepuţi la mărci de maşini decât la «cum se face ştiuca». Un film de la care ei, citadinii între şapte şi cine mai ştie câţi ani, ar trebui să plece fermecaţi, fredonând cu antren «să nu uităm nicicând să iubim peştişorii».
Doi copii agreabili, Dan Popescu şi Sorin Vasiliu, o apariţie blondă şi graţioasă — Valeria Marian pe post de soră mai mare, un actor — Fabian Ferencz care-şi ia rolul de bandit foarte în serios în ideea că nu există roluri, ci actori. Emanoil Petruţ puţin derutant pe dublu rol nu se ştie exact în servi­ciul cui, Cornel Coman, cald şi cumsecade ca de obicei, şi hai să ne oprim aici. Imagi­nea — lon Anton, foarte plăcută ochiului, muzica Dumitru Capoianu, de un ilustrati­vism bine chibzuit şi bine temperat, final­mente muncă corectă şi conştiincioasă de oameni mari care s-au străduit să facă o bucurie celor mici.
Un film de vacanţă pentru copii în vacanţă, un film deci cu adresa precisă şi publicul asigurat. Pentru că el, publicul de cinema între şapte şi cine mai ştie câţi ani, de la noi sau de aiurea, este şi lipsit şi dornic să se ocupe din când în când cineva şi de soarta lui. Gheorghe Naghi iată o face, chiar dacă aşa, călcând pe propriile-i urme, o face cu bună credinţă şi afecţiune, cu un pic de copilărie şi cu bune intenţii, o face oricum printr-o poveste, care, de ce să ne amăgim, nu era în stare să nască minuni.
De altfel minunile se nasc foarte rar­. Chiar şi în lumea celor mici.