De departe se vede un turn înalt şi subţire în două culori: alb şi roşu. Un turn şi un praf argintiu ca ceaţa, care stă în aer pe felii, în vălătuci sau în trâmbe verticale, ştim că acolo e un şantier uriaş al unui combinat uriaş. Dar de văzut, de departe atât se vede: turnul şi ceaţa.
De aproape începe alt tărâm. Un tărâm imens, pictural, cu griul culoare de bază: gri-verde, gri-albastru, gri-violet. Un tărâm cu flori de metal argintii, cu trunchiuri drepte, portocalii, roşii, cu şerpi negri, oţelii, albaştri. Un tărâm al tuturor formelor: tubulare, sferice, dreptunghiulare, conice. Forme care dispar într-un val de aburi ieşit nu se ştie de unde, forme care ies din aburul ce se împrăştie, mai clare, materiale, sigure de utilitatea lor. Deasupra cerul şi norii cu soarele sunt îmbinate de gri: albastru-gri, alb-gri, portocaliu-gri. De aproape de tot, din mijlocul lui chiar, şantierul îşi azvârle spre cer sferele şi dreptunghiurile colorate, ţevile şi tuburile contorsionate, şi totul capătă aerul supus şi cuminţenia fiarelor îmblânzite. În jurul lor, pe ele, dedesubtul lor, circulă pământeni şi siguri pe ei, oamenii. Pentru ei ordinea lucrurilor de aici e alta. Numai cine vine de afară, numai cine a parcurs două ore între Calea Victoriei şi Turnu-Măgurele şi s-a trezit dintr-odată în faţa turnului roşu-alb, poate pipăi cu antenele, mirajul acestei peisaj cu trunchiuri colorate, portocalii, roşu, albastru.
«Am umblat într-o sumedenie de locuri până am găsit şantierul de aici» — spune
Blaier. Găsit, e foarte bine spus. Găsit, pentru că de făcut, nici de comandă nu se putea un cadru mai potrivit filmului, un peisaj industrial care să cheme cu atâta insistenţă pelicula. Dar astăzi Blaier filmează, în interior. În cantina şantierului. Filmează cu
Irina Petrescu,
Dan Nuţu,
Octavian Cotescu şi
Ştefan Ciobotăraşu. O scenă în care Vive — Dan Nuţu, proaspăt sosit pe şantier, încearcă primele luari de contact cu oamenii din jur. Oamenii pe care i-a cunoscut acum o oră, care I-au luat ca pe unul de-al lor acum o oră, acum parcă nici nu-I mai cunosc. Cioba — Ciobotăraşu citeşte la o masă. Ştefan — Cotescu o întâmpină pe Mariana — Irina Petrescu la altă masă. Grupul celor cinci (Caraiman — Toth Toma, Costache —
Coman Cornel, Licea — Şerban Dumitru, Maltusa — Arnăutu Valeriu şi Manole — Boghiţă Vasile) se află la alte două mese şi acolo se va aciui la un moment dat şi Vive. E o scenă grea, cu multă mişcare în cadru. Figuraţia e alcătuită în mare parte din oameni de pe şantier. Pentru adevărul filmului este excelent. Pentru filmare — îngrozitor. Oamenii se uită în aparat. Ştiu că nu trebuie să se uite pentru că li s-a explicat. Dar prezenţa în dreapta sau în stânga lor a aparatului de filmat este magnetică, îi atrage, îi persecută, îi obsedează. Ştiu că n-au voie, că nu trebuie şi totuşi într-acolo se întorc ca floarea soarelui după soare. Se refilmează şi iar se refilmează. Actorii sunt calmi. Irina Petrescu numai zâmbet, se ridică, se duce până la masa unde o aşteaptă Octavian Cotescu, îşi dezbracă scurta, i-o dă lui Cotescu, şi-o ia înapoi, se duce la locul ei, şi iar se duce spre masă. O dată, de două ori, de zece ori. Octavian Cotescu a învăţat pe dinafară cred, „Scânteia” de azi. (El trebuie să citească ziarul în momentul în care apare Mariana — Irina Petrescu.) Ştefan Ciobotăraşu citeşte de-adevăratelea profitând de timp «Sâmbătă seara-duminică dimineaţa» de Sillitoe. Dan Nuţu «fulgeră» de la o masă la alta, dintr-un loc în altul, febril, depeizat, neadaptat, nefamiliarizat, din cap până-n picioare în pielea eroului său. De fapt, în pielea sa.
Îl concurează
Nicu Stan, operatorul, care aleargă prin toată cantina, măsoară lumina fiecărui ungher, se întoarce la aparat, şi în clipa următoare e din nou în capătul celălalt al cantinei. Şi Blaier — un Blaier pe care eu nu-l ştiu — încărcat cu electricitate, gata să sară în aer, agitat, în tensiune. Nu se poate sta de vorbă cu el decât trăgându-I de mânecă, şi vârându-I într-un colţ cinci minute. Ceea ce îmi spune, are vehemenţa şi electrizarea stării în care se află. La urma urmelor, constat că aş putea să scot un nou decalog din ceea ce mi-a spus toată ziua, pe bucăţele.
La ora 11 şi nu ştiu cât, filmarea se întrerupe. Eclipsă. Toată lumea e afară să vadă soarele în chip de lună nouă. Ne aducem aminte de eclipsa de acum cinci ani când s-a făcut întuneric şi au început să cânte cocoşii. Căutăm simboluri şi asociaţii de idei între eclipsă şi scena filmului. Pe urmă o dăm uitării. Dar ea continuă să existe şi în timpul ăsta nu se poate filma, fiindcă s-a schimbat lumina în interior. Se poate vorbi cu eroii.
CIOBA
Ştefan Ciobotăraşu citeşte Sillitoe, deci. Cum i-o fi plăcând rolul. Cioba, bătrânul contabil care toată viaţa lui a făcut altceva decât ar fi vrut, şi care se sinucide pentru că înţelege că e inutil. Mă întreb încă o dată cum poate să-i convină lui Ştefan Ciobotăraşu un asemenea rol. Dar mai întâi aş vrea să ştiu cum i se pare Vive, şi dacă-I înţelege.
— Eu îl înţeleg... Există asemenea băieţi nerealizaţi, nedefiniţi încă. Nu putem spune că toţi tinerii sunt aşa, dar există şi din ăştia care, cu timpul, în procesul muncii, se definesc şi se rezolvă. Se transformă, se clatină uneori, se caută, dar se şi găsesc până la urmă. Cam aşa e Vive.
— Şi Cioba? De ce se pierde Cioba, după dumneavoastră?
— Cioba este un om care a crescut în alte condiţii. El nu mai are resurse interioare, îşi dă seama că nu mai poate recupera nimic. Nu are nici cultul unei munci adevărate. Ceea ce face el este o pseudo-muncă, cu decor de mucava. Cioba este, după propria lui expresie, un demodat şi încă unul slab care, prins între două epoci, se clatină şi se prăbuşeşte.
— Şi pentru Vive? Ce reprezintă el pentru Vive, ce rol are în viaţa lui?
— E un fel de exemplu care dă impuls în direcţia inversă... De fapt, rolul meu încă nu e gata. Se mai lucrează pe el, aşa că nu pot să spun mai mult.
Blaier mi-a spus că a schimbat pe parcurs câte ceva. Mi-a povestit Şi despre o scenă proaspăt scrisă, în care Cioba, înainte de a se sinucide, ţine o conferinţă despre... politeţe.
VIVE
Ce crede Vive despre Cioba şi despre Ştefan? Ce crede Dan Nuţu despre Vive?
— Vive poate deveni un Cioba sau un Ştefan. În momentul filmului, el este aşa că poate deveni orice, oricine. Îmi place foarte tare. E foarte aproape de mine sau eu sunt foarte aproape de el.
— Ţi-l poţi explica?
— Mai mult îl simt decât îl pot explica. Aşa cum a fost scris, în scenariu, el e pe calapodul cuiva care l-a simţit. De aceea cred că e mai greu să-l explici... Tot ce se întâmplă în el, înăuntru, se ciocneşte cap în cap. Afară, la suprafaţă, lucrurile ajung spuse alb, incomplet. Parcă n-ar putea să spună tot ce are în el. Foarte des spune banalităţi, dar se simte că în el este mult, mult mai mult decât spune. Autorul ar fi putut construi un personaj foarte frumos conturat, până la ultimul detaliu. Dar acel personaj ar fi fost gol pe dinăuntru şi fals pentru că nimeni nu se poate exprima sincer până la capăt. Dacă aş putea să-I fac cum e! Fără să joc nimic, fără niciun pic de «actorie». Cred că numai aşa se poate reda pe plan actoricesc ceea ce s-a spus în scenariu: nefăcând nimic ca actor, lăsându-te în voia personajului, lăsându-i mişcările, gesturile, ceea ce nu poate să spună, ceea ce se simte numai, lăsându-l să trăiască. Ar fi grozav dacă aş putea să-l joc aşa.
— Vive are o teamă a lui, o nelinişte care-I împinge din loc în loc. I-ai înţeles-o?
— Da. Cred că îi este foarte teamă ca nu cumva să nu i se întâmple nimic. Orice să i se întâmple. Orice să facă. Chiar şi tâmpenii. Numai nimicul să nu existe în viaţa Iui.
ŞTEFAN
... un bărbat matur, «aşezat», calm, sigur de sine, tipul de om pentru care viaţa nu mai ridică obstacole mari, dar nici nu are mistere. Tipul de om care ia lucrurile aşa cum sunt, nu-şi bate capul cu nimic, nu-şi face probleme. Ştefan trebuie să arate aşa cum îl face să arate Octavian Cotescu, stând la masă în cantina şantierului cu ziarul în faţă; mulţumit de sine, mulţumit de logodnica lui şi de supa pe care o va mânca imediat. Şi totuşi amabil, plin de farmec, plăcut la vedere etc. Octavian Cotescu spune despre Ştefan.
— E un tip cu picioarele pe pământ, foarte lucid, controlat şi calculat în aparenţă. Defectul lui cel mai mare e că iubeşte aşa cum e el: controlat, lucid, cu rigla de calcul. Nu dă importanţă dragostei care începe între Mariana şi Vive, nu-I afectează interesul pe care Mariana îl manifestă pentru Vive pentru că ştie că oricând poate apăsa pe butonul lucidităţii sale şi va ieşi o frază liniştitoare de tipul: Nu-i nimic, o să-i treacă şi eu o să mă-nsor cu ea pentru că o iubesc.
— Şi scena bătăii? (La un moment dat, această riglă de calcul pe două picioare se năpusteşte asupra lui Vive şi-l ia la bătaie.)
— Bătaia asta demonstrează de fapt că, structural, Ştefan e altfel decât ar vrea el să fie. Calculul şi luciditatea sunt făcute, impuse ca principiu de viaţă şi conduită, ca un fel de garanţie a reuşitei în viaţă. Ştefan calculează tot, dar la un moment dat toate cifrele lui sar în aer, rigla de calcul se defectează şi omul se năpusteşte asupra aceluia care atentează la fericirea lui.
— Dar Vive? Şi teama lui de neîmplinire?
— Cred că neîmplinirea lui Vive este cu atât mai dramatică cu cât este neîmplinirea omului care are nenumărate posibilităţi de împlinire în jurul lui.
— Şi teama?
— Cred că vine din lipsa curajului faţă de ceva. De unde vine lipsa curajului faţă de ceva, ai putea să mă întrebi... Poate fi structurală şi pusă în împrejurări favorabile de dezvoltare, sau determinată. Determinată de educaţia primită acasă, în primul rând. Dacă părinţii au sădit în el de mic cultul pentru existenţă limitată, călduţă, aşezată, atunci curajul lui de a face ceva, e tocit, e uzat şi toată lupta lui cu el însuşi se poartă, poate, tocmai pentru recâştigarea, pentru ascuţirea acelui curaj.
— Îl socotiţi ca un caz particular?
— Nu. Vive aparţine unei categorii, unei generaţii. Nu cred să fie singurul căruia să i se fi spus: ai leafă, ai tot ce-ţi trebuie, ce-ţi lipseşte?
— Ce vi se pare mai preţios ca idee în scenariu?
— E o idee nerostită în vreo replică, potrivit căreia omul nu apare ca o fiinţă supusă orbeşte mediului în care se dezvoltă, ci ca o personalitate care are nevoie ca între el şi acel mediu să existe o înţelegere, are nevoie de o predispoziţie pentru un mediu sau altul şi acea predispoziţie hotărăşte în ultimă instanţă influenţa mediului asupra lui. De fapt, căutarea lui Vive, fuga lui de ici-colo nu este altceva decât căutarea mediului propice lui, a mediului care să-i convină şi care deci să-I poată influenţa, în care să se poată dezvolta şi împlini.
Blaier şi Decalogul lui Peste ceea ce am extras în chip de decalog, Blaier mi-a spus încă multe despre cum va utiliza peisajul, aparatul de filmat, obiectivele, despre metode de filmare — va filma şi pe viu — dar tot ce mi-a spus trebuie văzut. Povestit e ca şi cum ai povesti cuiva ce gust are îngheţata de ananas. Se poate, dar n-are niciun haz.
