Singurătatea florilor, dar mai ales a oamenilor, a acelor oameni care nu pot, care nu vor, care nu ştiu să fie altfel decât cu ei şi pentru ei — este, da, un motiv poetic demn de numele scriitorilor Teodor Mazilu şi Octav Pancu-Iaşi. Cât şi cum, în ce dozaj farmaceutic discursul liric aparţine unuia, aparţine altuia sau e rodul conlucrării cu un al treilea autor al filmului, regizorul
Mihai Constantinescu, aproape că nu mai contează. Important e că parfumul florilor singuratice persistă chiar atunci când grădina e năpădită de argumente epice prozaice, când filmul nu găseşte întotdeauna tonul eleoant-amărui cu care admonestăm egoismul şi afecţiunea drămuită, şi lipsa de adecţiune şi lipsa de recunoştintă şi încă multe alte absenţe dintr-un bilanţ sentimental falimentar. În căutarea sentimentului pierdut — s-ar mai putea intitula cursa aceasta ciudată, prin oraş, cu taxiul, într-o zi de vară, a unui medic ursuz ce primeşte un buchet cu flori, încearcă să se debaraseze de el ca de o bombă cu hidrogen, ar vrea să-I ofere cuiva, dar rând pe rând cei din jur resping o probă de generozitate ce le pare suspectă din partea unui egocentrist înveterat. Un tată ce-şi plăteşte corect pensia alimentară, dar nu şi pe cea afectivă faţă de fiica aflată la o vârstă critică; un fost soţ civilizat, ce-şi aminteşte ziua sotiei, dar pe baza unui
aide-mémoire protocolar-, un prieten ce-şi lasă colegul să fie învinuit pe nedrept, deşi el cunoaşte adevărul, un frate care... Dar prea sunt multe capetele de acuzaţie, prea se înghesuie toate, la fel de grave şi fără drept de apel, într-un proces pe care lumea din film, pe care autorii filmului, pe care noi, spectatorii... Victima e din toate părţile, noroc cu subtilitatea interpretului ce înnobilează personajul, cu răceala tristă, cu surâsul obosit, cu stânjeneala discretă a distinsului actor
Radu Beligan, pentru care nu există doar culori tranşante, ci şi tonuri şi semitonuri, nu există acuzaţi fără apel şi acuzatori fără pată, ci oameni pur şi simplu, în aliaje imperfecte.
De o partitură mai generoasă a dispus
Toma Caragiu, numai căldură şi farmec personal, bonomie şi umor înţelept, chiar în scenele mai dificile, de imixtiune în viaţa personală a pasagerului său. Replici de duh dictate de bunul simţ popular (când nu sună a confecţie livrescă), replici cu măsura şi armonie, culoare, multă culoare, dar nu vulgaritate. Un personaj inedit pe care cinematograful nostru îl aşteaptă demult, poate de la
Şeful sectorului suflete, ca să-l absoarbă cu lăcomia pământului însetat.
Falsul care ne zgârie câteodată auzul vine mai ales din îngroşările regizorului, din teama lui că imaginea n-a fost destul de contrastantă, că polii demonstraţiei n-ar fi plasaţi la distanţa morală presupusă reglementară. De aici morala cam monotonă, apăsată şi apăsătoare ca-n secvenţa de o gravitate didactică din casa fratelui sacrificat, ori exuberanţele prea manifeste ale fiicei gata să alunece, ca şi dăscăleala moralizatoare a elevului faţă de fostul profesor . Acolo unde regizorul are încredere în puterea noastră de discernământ apar relaţii dramatice mai încordate şi justificate psihologic, ca întâlnirea foştilor prieteni pe terenul de rugby — prilej de înfruntare a două forţe actoriceşti: George Constantin şi Radu Beligan, sau tatonările spirituale ale şoferului însufleţit cu inteligenţă de Toma Caragiu. În rest, o distribuţie funcţională, fără mari cusururi, dar şi fără străluciri, o imagine neutră, un film modest despre lipsa de modestie.
