Un român (Lazăr Şeineanu) scrisese (în limba franceză) un respectabil volum despre basme, lucrare oarecum unică în această materie, unde se analizau toate temele poveştilor şi legendelor din cele cinci continente. Unul dintre motivele epice cele mai răspândite este moartea şi nemurirea, adică „tinereţea fără de bătrâneţe şi viaţa fără de moarte". Totuşi basmul cules de Ispirescu, purtând acest titlu, este unic în lume. Lucru rar în folclor, unde temele au o circulaţie mondială, unde aceeaşi poveste o regăsim pretutindeni, pe DImboviţa şi pe Gange, în Anzi şi în Balcani. Tema nemuririi e poate subiectul de basm cel mai folosit. Totuşi, repet: povestea lui Ispirescu e unică. Diferă de tot ce s-a făcut până acum de-a lungul veacurilor şi pământului, căci introduce o idee nouă; o idee iconoclastă şi revoluţionară, anume: moartea morţii. Moartea, numai ea, nu cunoaşte moartea. Cel puţin aşa era părerea ortodoxă până la această tulburătoare poveste românească unde pentru prima oară moartea, ca personaj de mitologie, este ameninţată să-şi piardă nemurirea. Vă aduceţi aminte cum Făt-Frumos, întors din călătoria lui din fundul Timpului, „găseşte doar o ladă hodorogită, o deschide, dar acolo nimic nu mai găseşte; ridică uşor capacul chichiţei; în chichiţă iarăşi nimic nu mai era; dar în chichiţă un glas slăbănogit îi zice : «De mai întârziai, mă prăpădeam şi eu »... O palmă îi trase Moartea, care se uscase şi se făcuse cârlig în chichiţă. Și el căzu, şi îndată se şi făcu ţărână".
Această „palmă" este o imagine de o imensă frumuseţe. Stăpâna noastră a tuturora, Moartea, Logodnica Lumii, iat-o aproape detronată din regescul ei privilegiu: veşnicia. Detronată de un modest pământean. Moartea, furioasă, jignită, pălmuieşte pe acel muritor. O palmă care ex-primă ciuda, furia, pofta foarte pământeană de a se răzbuna, de a-şi vărsa supărarea, de a triumfa, cu violenţă şi năduf, după uzurparea pe care fusese cât p-aci s-o sufere. Maiestatea Sa Pieirea şi Vremelnicia se reaşează deci în scaun, plesnind o straşnică palmă obraznicului care in-drăznise să se măsoare cu dânsa.
Această privelişte poetică, singur basmul românesc, dintre toate basmele lumii, a imaginat-o şi zugrăvit-o. Din păcate, cum am spus, frumuseţea ei ţine de poezie şi cu greu se poate face din asta un film. Idee foarte modernizată, căci este curajul omului de azi de a sfida, de a înfrunta cel mai puternic stăpân : Moartea.
O regizoare de film românesc a găsit la rândul ei ceva original care să înnoiască şi să modernizeze banala poveste a vieţii veşnice. Este
Elisabeta Bostan. Ca în istorisirea culeasă de Ispirescu, adaosul revoluţionar, adaosul de originalitate este aşezat la sfârşit, ca o poantă, sau mai exact ca o explozie, ca o bombă; ca o încununare a vitejiilor şi izbânzilor lui Făt-Frumos. Fata de Impărat, tânăra lui soţie, era în materie de nemurire, cum s-ar zice azi, o cumulardă. Ea Işi trăgea imortalitatea pe de o parte din calitatea ei de cetăţeancă a Împărăţiei Tinereţii fără Bătrâneţe şi Vieţii fără de Moarte. Pe de altă parte era Zână, stare civilă care conferă „de jure" nemurire.
Fata se plimba cu iubitul ei prin fermecătoarele locuri ale împărăţiei când, din nebăgare de seamă, eI bea din apa plângerii, din izvorul dorului. Ea, înspăimântată, îl vede şi strigă : „Ai băut". El rămâne încremenit, cu palmele impreunate ca o cupă, în care mai este încă apă luată din fântâna suspinelor. Atunci Ea, cu un gest hieratic şi vocea gravă a marilor legăminte, zice: „Cu bună ştiinţă şi deplină voinţă, beau din această apă a dorinţelor neîmplinite pentru a cunoaşte şi amărăciunea, alături de tine, soţul meu, alesul meu". Şi bea din palmele iubitului, pentru a deveni şi ea muritoare.
Este în acest sfârşit de poveste o dublă frumuseţe: aceea a fidelităţii, care e tot o faţă a nemuririi, căci jurământul credincios sau este veşnic, sau nu mai este deloc. Iar, pe de altă parte, avem aci ideea onoarei de a fi muritor, cinstea de a cunoaşte riscul şi primejdia, adică viaţa. Înalta frumuseţe a acestei idei se aşează ca un prelung „punct-de-orgă" peste sclipitoarea frumuseţe a lucrurilor şi locurilor împrejmuitoare.
