REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Ca o pâine caldă


     Laurenţiu Damian pare a veni din America, adică din presupusa „ţară a criticilor fericiţi”. De altfel, el şi este un „altfel” de critic european, provenit din breasla regizorilor. De obicei, pe continentul nostru drumul este invers: cronicarii mai ajung, când ajung, să se instaleze pe un platou. Fostul student scrie cu o bucurie nestăvilită, cu o plăcere molipsitoare despre fosta sa profesoară Elisabeta Bostan. Este numai „zâmbet de soare", ca să folosesc titlul unuia dintre filmele acestei cineaste scăpărătoare pe ecran, cuminte şi bună în viaţa de toate zilele ca o pâine caldă. Poate chiar de aceea a putut să-şi cheltuiască întreaga energie în jocurile destinate copiilor, dar şi celor cu suflet de copil. Pentru prima oară, cred, Laurenţiu Damian aşează în lumina cuvenită un cuplu de creatori ce a funcţionat după toate legile fericitelor întâlniri din lumea filmului de pretutindeni: Elisabeta Bostan - scenarista Vasilica Istrate. Şi tot intâia oară, dacă nu mă înşel, un film precum Ma-ma, „feerie muzicală între autohton şi occidental", este proiectată într-o perspectivă internaţională, direct în galeria marilor îndrăzneli. Ce mai, citindu-l pe Damian nu-ţi mai doreşti decât să prinzi o reluare cu Veronica. Există un singur pericol: acela de a te trezi cântând, om serios ce te afli, „Eu sunt motanul Dănilă”.
 
(Adevărul literar şi artistic, 31 august 1997)

Cartea de film. Elisabeta Bostan

de Irina Coroiu
     La debut editorial, Laurenţiu Damian şi-a depăşit inhibiţiile exploatându-şi dubla sa condiţie de regizor−prozator, ziarist−pedagog. La care se adaugă şi avantajul de a fi fost ucenic al maestrei. Profesoară care — paradoxal — nu are prozeliţi, nu a făcut şcoală, dar a creat personalităţi regizorale şi actoriceşti, dovedindu-se un veritabil Pygmalion feminin, cu vocaţia dialogului între generaţii.
     Elisabeta Bostan este o cineastă singulară, de un autentic profesionalism, fascinând prin luciditatea manierei în care evocă mereu copilăria şi melancolia ei. Neomiţând niciodată speranţa. Lucru sesizat de timpuriu de către un cronicar occidental: „Am tot privit filmele despre tragediile copiilor din toată lumea, nu credeam că există atâtea lacrimi şi suferinţe şi când nimic bun nu putea să ne mai aştepte, a apărut Năică, un copilandru din România care ne-a dat tuturor — absolut superb — o lecţie de viaţă şi de speranţă”. Speranţa este detectată de autor drept numitor comun al întregii opere şi totodată crez artistic, subsumat filmului Veronica, „meditaţia despre cum putem trăi «şi frumos»!” Cu această ocazie, Damian amendează critica românească pentru superficialitatea tratării extrem de complexei filmografii a cineastei care s-a bucurat de aprecieri deosebite şi de premii îndeosebi în străinătate.
     Prin învăluire, atacând din varii unghiuri, cronologic şi diacronic, analitic şi reportericeşte, stilistic şi comparatistic, Laurenţiu Damian parcurge treptele unei opere originale care a evoluat de la basm la fantezia cinematografică şi de la feerie la musical, oscilând între autohton şi universal, ecranizând, dar plonjând, şi în actualitate.
     Prezentarea câtorva secvenţe antologice verifică şi certifică dimensiunea de marcă a personalităţii cineastei−mentor.
 
(Noul Cinema nr. 5/1997)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: carte de film, cinetipar aarc.ro, elisabeta bostan, irina coroiu, laurentiu damian, magda mihailescu

Opinii: