Nu se poate, desigur, spune că
Birlic şi
Ciobotăraşu sunt cei mai buni actori de cinema români. Există mulţi, foarte mulţi alţii, care-s cel puţin egali cu dânşii. Cum se explică atunci că aceştia doi au fost singurii care ajunseseră la o încărcătură divistică mai mult sau mai puţin comparabilă cu aceea a starului apusean, a vedetei occidentale?
Probabil că explicaţia e aceeaşi ca şi în apus. Bette Davis, Fredric March, Myrna Loy, Gary Cooper au ajuns stele pentru că erau distribuiţi mereu şi în roluri variate. De acelaşi avantaj s-au bucurat şi cei doi regretaţi artişti români, în timp ce actori de valoare egală, ca
Geo Barton,
Kovács György,
Emanoil Petruţ,
George Constantin sunt distribuiţi nedrept de rar. Un actor devine cap de afiş în bună parte fiindcă a fost des pus pe afiş, cap de afiş. Repetarea nu oboseşte, nu plictiseşte, ci familiarizează. Spectatorul se obişnuieşte cu un actor aşa cum te simţi bine în compania unei rude sau a unui prieten personal. Asta chiar dacă pe ici pe colo filmul şi rolul fuseseră mediocre, cum a fost cazul lui Birlic în
Titanic Vals (când rolul i-a fost încredinţat lui
Beligan, s-a putut vedea ce eroare fusese de a face din acest erou duios un clovn anost). Tot aşa a suferit Birlic în
Două lozuri de Caragiale. Totuşi zestrea sa divistică a crescut prin efectul simplei sale reapariţii regulate. Ciobotăraşu a avut norocul să nu fie distribuit decât în roluri bune, chiar când filmul era slab, cum a fost cazul cu
Porto-Franco. De aceea zestrea sa de vedetă a crescut necontenit.
Silvia Popovici este o artistă tot atât de bună ca
Irina Petrescu sau
loana Bulcă. Dar fiindcă e distribuită rar, nu atinge nivelul de mitologie divistică al celorlalte două. O excelentă artistă,
Irina Gărdescu, apărând în ultimii ani, mai des pe ecran, se află pe drumul suirii spre mitologia stelară. Tot aşa
Ana Széles, care şi dânsa e candidată la nimbul capului de afiş.
Capul de afiş colectiv
S-a ivit la noi ceva care nu se prea produce în occident, anume capul de afiş policefal. În apus, această policefalie ia forma cuplului de îndrăgostiţi, sau brelanului conjugal, sau «bandei vesele». La noi, acest cap de afiş colectiv se compune numai din bărbaţi. Este ansamblul care s-a bucurat de un larg succes, ansamblul
Dem. Rădulescu –
Caragiu –
Constantin –
Papaiani –
Puiu Călinescu. A fost poate capul de afiş cel mai complet realizat, un caz de vedetism 100% de tip Banda veselă sau Dead-end-Kidy. A fost un fenomen care îl reedita pe acela al serialelor de altădată (
Les deux gamines,
Parisette,
Le fils du flibustier alte cine-romane) unde reapariţia constantă aunor Aimé Simon Girard, Sanda Milovanova şi alţi actori ficşi, era cea mai crezută dintre promisiunile de fericire cinematografică.
Serialul poliţisto-umoristic
Ţic-
Drăgan este caracteristic în această privinţă. El tablează în cea mai mare măsură pe acest cap de afiş, plural. Asta se vede încă înainte de începerea filmului. Semnalarea, în generic, a colectivului stârneşte în sală murmure de anticipaţie a unor desfătări viitoare.
Capul de afiş solo
Un actor care păşeşte de-unu-singur pe scara divismului este
Florin Piersic. Are totul pentru meseria de cap de afiş: frumuseţe, inteligenţă, diversitate şi haz. Încă de la producţia sa şcolară de fine de studii, încă de la magistralul său Peer Gynt, s-a văzut în el stofă de mare actor, multilateral dezvoltat. lată de ce, în ciuda micilor socoteli care au prezidat ani de-a rândul la distribuţiile sale de la Buftywood, el a fost constant distribuit în filmele noastre şi a devenit cel mai sigur «cap de afiş».
Capul de afiş care iscăleşte
În occident, capul de afiş este uneori regizorul: Wyler, Fellini, Ford, Clair, Visconti, Lang, Carné, Hitchcock. Alteori scenaristul sau chiar dialoghistul: Prévert, Jeanson. Alteori, autorul operei literare ecranizate: Hugo, Lampedusa, Simenon, Hemingway, Stendhal, Steinbeck, Dostoievski, Segal. Aceste trei variante ale capului de afiş există oare la noi în România? Să începem cu autorii literari deveniţi vedete. De pildă, Sadoveanu.
Mitrea Cocor a fost o nefericită eroare (şi oroare) pe care
Şoimăreştii nu a avut puterea să o anihileze. Prestigiul de colos al lui Sadoveanu încă nu s-a ridicat la funcţiunea de cap de afiş cinematografic. Luaţi un alt mare prestigiu: Muşatescu. După părerea mea, literatura lui e de nivel Caragiale. Când s-a ecranizat «Titanic Vals», am notat în piesa lui o mulţime de fapte cinematografiabile pe lângă care scenaristul şi regizorul au trecut fără să se uite. Un Muşatescu anost e un adevărat miracol. O minune totuşi care s-a produs. Tot aşa şi cu un alt mare scriitor, care ar putea fi sursă miliardară de ecranizări: Jean Bart. Capodopera lui a fost masacrată şi «Europolis», acea Sulină unică în lume, acel Stat internaţional sui-generis, compus din cinci Mari-Puteri, a fost penibil transformat în simplu Găieşti. Aceeaşi mezaventură cu Sebastian. Vreau să vorbesc de «Steaua fără nume», căci «Ultima oră» (
Afacerea Portar) a fost un film mai degrabă bun (regia
Boroş), cu scenariul pe alocuri mai bun decât piesa (Sorana Coroamă). Dacă filmul a plăcut, a fost pentru calităţile lui de scenariu, regie şi actorie (lancovescu, Beligan,
Finteşteanu) şi nicidecum pentru şarja divistică a numelui lui Sebastian. Există azi la noi, un scriitor,
Eugen Barbu, care în beletristică a atins un meritat nivel divistic. Dar nu şi în cinematografie. Mă gândesc că, prelucrat cu vigilenţă şi cu un atent bun gust, romanul «Prinţul» ar putea da un magnific film românesc, care ar face din numele romancierului un veritabil «cap de afiş» cinematografic. Acelaşi lucru se poate spune despre dramaturgul
D.R. Popescu.
Scenariile lui
Titus Popovici sunt multe şi toate bune. Ultimul («Ipu») dovedeşte că succesele anterioare sunt departe de a i se fi suit la cap şi că la el ascensiunile în mitologia stelară sunt pe drumul cel bun.
Cine nu-i încă scenarist-vedetă, dar ar fi meritat cu prisosinţă să fie, este
loan Grigorescu. Unul din filmele sale,
Canarul şi viscolul, este de o originalitate stupefiantă. E cel mai tulburător film comunist din câte s-au făcut. Filmul se înscrie în marile găsiri ale invenţiei tematice cinematografice. loan Grigorescu, dacă are noroc şi energie în lupta centrifugă, poate lesne ajunge «cap de afiş» pe linie de scenariu.
Dar regizorul cap de afiş?
Regizori? Avem mulţi regizori buni. Dar în afară de
Pintilie niciun nume de regizor nu a ajuns la gradul de vedetism, astfel încât regizorii să poată deveni mai «cap de afiş» decât actorii sau decât autorii ecranizaţi. Dar aşa cum îi cunosc pe regizorii noştri, vechi şi noi, sunt sigur că-s capabili să facă multe filme bune şi să atingă curând şi lesne acest palier. Din păcate, pentru ei, a face filme bune, nu depinde numai de ei ci de alţi factori. Dar asta e, cum ar zice Kipling, «o altă poveste».