Să lăsăm la o parte faptul câ nu „adaptează" în întregime Amintirile lui Creangâ, poate din cauza -dificultăţii de a-l prezenta pe erou la prea multe vârste; să lăsăm de asemenea la o parte faptul că regizoarea-scenaristâ, structurează în felul ei povestirea, dându-i o ordine şi o consecuţie care-i aparțin — și să vedem mai de grabă esenţialul: dacă și cum l-a înţeles regizoarea pe Creangă?
După opinia mea, filmul e apăsat de efectele a douâ erori fundamentale. Prima şi cea mai importantâ e de a nu fi pătruns spiritul paginilor lui Creangă, timbrul lor de neconfundat, adicâ de a se fi păstrat la superficia unui evident ilustrativism folcloric. E prezentată o serie de episoade bine cunoscute: scăldatul, furtul cireşelor, al pupezei, al „smântânitului" etc., care sunt descrise, „reconstituite" faptic (şi colorate în culorile tehnicolorului), cu prea puțină preocupare pentru analiza subiectivă a imaginilor. De aceea, episoadele apar juxtapuse, ele se adaugă unele altora fără spor, fără o creştere tematică şi dramatică — şi poate că aici rezidă răul, fiindcă nici la Creangă nu există arcul unei parabole dramatice — dar, în primul rând, fără dezvăluirea farmecului unic al scrierii. Elisabeta Bostan a ţinut să realizeze o „povestire ignorând că nu există proză în Amintirile lui Creangă'", cum observa Călinescu. Sau, mai bine zis — în contextul care ne interesează — în Amintiri nu are importanţă narațiunea; ceea ce are importanţă, e „mişcarea amintirilor", mecanica „mernoriei involuntare" — ca la Proust; la Creangâ, înaintea lui Proust, șeși “fără conştiinţa valorii lui”, despre care Vladimir Streinu amintește pe bună dreptate, „...Pânâ să ajungă la matca narativă - e vorba cle ocolurile intenţionate ale frazei lui Creangă - i se prezintă, fără putinţă de a reprima nimic, un complex de îndărătnicie ţărănească: Ozana, Cetatea Neamțului, ai casei, băieții satului, şezătorile, clăcile, Mihai scripcarul, un cântec ţărănesc sau vorba câte unei babe, care împreună formează un fel de structură memorial, de monument… Atât de numeroase cresc aceste structuri lăturalnice față de voinţa exclusiv povestitoare, încât ele creează Amintilor din copilărie compunerea proprie: un fel de ciorchine însumează doar exterior mulţimea ciorchinilor ce-l compun”. Or, Elisabeta Bostan face să curgă acţiunea la vale, fără să bănuiască — decât foarte vag, pe alocuri — că nu acțiunea, nu simpla narațiune epică ar fi contat aici, ci tocmai efortul — supraomenesc, ce-i drept — de a traduce filmic, de a găsi contravaloarea în peliculă a caracteristicilor Amintiri, fluxul şi mişcarea lor.
Să ne gândim, de exemplu, la episodul scăldatului: filmul descrie — e adevărat, nu lipsit de brio şi de fidelitate exterioară — faptele, gesturile, atitudinile micului Nică, dar unde au rămas „misterul", vraja, farmecul acelui ritual prin care copilul își justifică, îşi „codifică" prelungirea voluptății, pentru a putea exclama la sfârşit: „Mai frumos lucru nici că se mai poate, cred!" Sau, tot pentru a ne păstra în evidența exemplului, unde e figura mamei lui Creangă, a Smarandei, „plină de minunății", „vestită pentru năzdrăvăniile sale", fiindcă ştia să facă atâtea şi atâtea lucruri care încântau fantezia vie a copilului? În film nu avem decât o biată femeie trudită, înțeleaptă dar mai mult resemnată şi tristă. Să ne aducem aminte, eventual, cum se stabileşte acea tainică legătură între mamă și fiu, în fața naturii, ca într-un mit păgân : „Şi mama... îmi zicea, cu zâmbet uneori, când începea a se ivi soarele dintre nori după o ploaie îndelungată : «Ieşi, copile, cu părul bălai, afară şi râde la soare, doar s-o îndrepta vremea», şi vremea se îndrepta după râsul meu..." (Parcă am citi Memoriile lui Goldoni, care susținea că s-a născut, nu ca toți copiii, plângând — ci râzând !) Dar figura lui David Creangă, a bunicului, a bădiței Vasile, a „părintelui Ioan de sub deal" ? Ele au dobândit, în film, o „obiectivare" ce le dezbracă de intima lor identitate, atât de trează în conştiinţa scriitorului. Intuițiile lui Călinescu sunr folositoare şi de data aceasta: „Tot textul Amintirilor este distribuit monologic şi dialogic la povestitor ca erou subiectiv și la personaje ca eroi obiectivi, jucaţi însă de povestitorul însuşi. Sunt mai valoroase părţile cu o umoare verbală mai vie, mai invederată. Deosebire de structură nu există”.
Am ajuns astfel la cea de a doua observaţie fundamentală, de altfel strâns legată de prima. Elisabeta Bostan a ţinut cu dinadinsul să aducă pe ecran figura lui Creangă însuşi, a scriitorului surprins tocmai în activitatea de a-şi scrie Amintirile, cu o pană de gîscă. Se creează în felul acesta două planuri alternative (şi din punct de vedere coloristic, secvenţele din „bojdeucă" fiind trase în alb-negru, mai precis în alb-sepia), cu racorduri logice mai mult ori mai puțin necesare, dar fără un nexus poetic capabil să dea filmului vibraţia operei de artă. Lipseşte la acest Creangă al Elisabetei Bostan tonul de „descărcare lirică" şi îndeosebi acela, dominant, de elegie, aşa cum l-au semnalat atât Călinescu, cât şi Vladimir Streinu. Mai muit , chiar: alternând cele două planuri — al actului de creaţie şi al imaginii create —, regizoarea nu-şi statorniceşte punctul de vedere din care filmează. E vorba de un Creangă ce-şi deapănâ amintirile, sau de „zbânțuitul" Nică, proiectat înainte, pe contururile bărbatului matur din Ţicău ?
Nu stă de obicei în căderea noastră, a criticilor, să propunem soluţii, dar de data aceasta, riscăm: personal, aş fi optat pentru un film fără „personajul" Creangâ, un film doar „comentat", doar „vorbit", de exemplu de glasul lui Mihail Sadoveanu. Ar fi fost o idee, nu-i aşa ? În orice caz, tot „personal vorbincl", aş fi fost mai curajos; aş fi căutat cu orice pret, chiar cu preţul unui altfel de eşec, să surprind şi să restitui ceva din farnecul oral al Amintirilor. Fireşte, e ai uşor de spus decât de făcut…
Elisabeta Bostan are multă sensibilitate — inutil să adaug — feminină, preţuieşte candoarea, ştie să lucreze cu actorii-copii, nu e lipsită de graţie, dar fantezia ei nu se avântă în zboruri înalte, în timp ce din punct de vedere al „concepţiei", regizoarea nu stăruie suficient în căutări, în forarea unor fronturi de lucru mai dificile: nu alege ceea ce pe latineşte se numea lectio dificilor.
Așa cum e, filmul pare opera unei harnice educatoare, preocupată să prezinte Amintirile lui Creangă în faţa unei clase de preșcolari. N-aş vrea să fiu răstălmăcit: nu e o lucrare ușoară, cere calităţi de prospeţime, de umor (a se vedea, în acest sens, întreaga secvenţă a colindului), dar neinteresând totuși în măsura cuvenită publicul adult, căruia scrierile marelui humuleştean i se adresează, deopotrivă.
