​Talentul, dar și inteligența

     http://aarc.ro/filme/film/secretul-lui-nemesis-1986Secretul lui Nemesis
     Într-un film gândit ca un imens hohot de râs, burdușit cu situații agresiv-comice și personaje de panopticum se insinuează, fără drept de apel, normalitatea sub forma soților Mirea. „El” nu este o surpriza. Pe el îl cunoaștem. E Balaurul, ziaristul din Secretul lui Bachus. Emil Hossu îl preia din mers și îl duce mai departe cu haz, cu aplomb și, firește, cu suc­ces. Surpriza e alături. Surpriza este „ea”. ­Bica, soția „Balaurului” — balaură și ea când se află în exercițiul funcțiunii, adică, pledând la bară procese grele pe care le câștigă cu zâmbetul pe buze și lacrimi în ochi. Structura de granit sub aspect de ghiocel, dulce, feminină, aprigă, dezarmantă, Bica evoluează gra­țios dinspre datele biografice inițiale — avo­cată serioasă, soție drăgăstoasă, credin­cioasă, dar și năbădăioasă, — spre conturul unui Sherlock Holmes în fuste, combinat cu o Mata Hari și sfârșește, în chip de justițiar, învingător ca orice justițiar care se respectă. Mâna de fier în mănuși de catifea, Carmen Galin își conduce personajul acolo unde do­rește scenariul, dar cum vrea ea. Adică, în le­gea ei și prin datele ei personale. Plasată într-o distribuție de mari comici ai ecranului antrenați cu poftă în jocul de-a „care pe care” actrița nu-și pierde nici capul, nici sti­lul. Ea se lansează pe terenul comediei hotă­râtă să se bată și să câștige cu armele proprii: vibrația interioare, intensitatea expresiei, freamătul neliniștitor al privirii, zâmbetele nostime de Gavroche alunecate brusc în de­zolări adulte, trecerile neobosite, imprevizibile de la exuberanță la încordare, de la bosumflare mimată la tristețea adevărată, căld­ură, multă, multă căldură și, nu în ultimul rând, farmecul folosite toate, într-o cascadă de nuanțe de sub care personajele ei se ridică întotdeauna adevărate, vii și naturale deci, câștigătoare. Bica profită din plin de zestrea actriței, dar primește, în plus, un grăunte de haz necesar. Un grăunte măsurat și cântărit „la sânge” supravegheat cu strictețe nu cumva să se transforme în bolovan. Toate calitățile, începând cu farmecul per­sonal, cu magnetismul prezenței, se vad cu ochiul liber. Ceea ce nu se vede, doar se simte, dar cât de puternic este știința de a le dirija, de a le nuanța, de a le folosi, la locul, la timpul și în felul cuvenit. Sever-fermecătoare, în postura de avocată, copilăros-ferme­cătoare, în relația cu „balaurul” ei, insidios  fermecătoare în relația cu Nemese, dezar­mant fermecătoare în momentele de descumpănire, actrița nu scapă niciodată hățurile, nu lasă nicio clipă personajul să uite de sine, să bată câmpii sau câmpiile comicului de dragul comicului. Nu cade, mai ales, nu cade nici o clipă, în capcana farmecului pur și simplu. Când o asemenea primejdie apare la orizontul personajului ei, o sclipire de ironie o luminiță complice în ochii de culoarea alunei, avertizează discret: „Atenție! Nu-i de-adevăratelea! Atenție! Farmecul ăsta nu-i al meu! E al ei! Al Bicăi! Atenție, eu nu sunt eu, eu sunt Bica!” Ea este, din creștet până în tălpi, Bica. Iar pe această Bica actrița o șfichiuiește neîncetat cu un: „sus! sus! sus!” frate cu cel al personajului ei „doborât”, la un moment dat, în fața perspectivei unor musafiri nedoriți. Sus! Sus! Sus! pare să-și fi șoptit tot timpul actrița făcută pentru roluri de mare tensiune dramatică și pusă în stare de a face comedie — nu fără să știe: dimpotrivă, știind, și cunoscând la fel de bine avantajele ca și pericolele genului. Sus. Acolo a și reușit să-și ridice Carmen Galin personajul. Sus, adică la o creație surprinzătoare care miroase ademenitor a victorie. O victorie de luat în seamă și de ținut minte, cu atât mai mult cu cât, a dobândit-o „jucând în deplasare”. Cui datorează ea aceasta victorie?      Talentului, firește talentului. Dar și inteligenței.