După o carieră impresionantă în film, actrița
Carmen Galin s-a retras în 1991. În 2016, a fost
invitată la Transilvania Film Festival, unde a primit Premiul de Excelență. A fost căsătorită cu regizorul
Dan Pița. Am alcătuit un portret din mărturisirile ei și aprecierile criticilor de film
Alice Mănoiu,
Magda Mihăilescu,
Eva Sîrbu.
”M-ar atrage un rol complex, de femeie contemporană, în care să îmbin ambele registre. Mi-aş dori să pot folosi, într-un film al zilelor noastre, experienţa celor 32 de ani de mers pe stradă, la şcoală, adică un rol simplu, de toate zilele. Dar asta nu m-ar împiedica să-mi compun personajul. Pentru că nu cred că arta prezentului nu lasă loc compoziţiei. Orice film, chiar în gen neorealist, filmat pe stradă, în ambianţele naturale, nu se poate lăsa la voia întâmplării, ci trebuie să-şi compună cu grijă
story-ul, conflictul, eroii, chiar dacă vrea să ne creeze iluzia «feliei de viaţă»”, spunea într-un interviu cu Alice Manoiu pentru Cinema nr. 1, ianuarie 1979.
În 1981, după
Saltimbancii, regizat de Elisabeta Bostan, film pentru care a învățat să lucreze la trapez, un portret al actriței apărea în revista Cinema nr.12/decembrie 1981, scris de Magda Mihăilescu: ”Există, în jocul actriţei, o credinţă - greu de dizlocat - în puterea bunelor sentimente, o credinţă câtuşi de puţin atinsă de aripa naivităţii şi care, odată contrazisă, este înlocuită de o tărie a pierderii în demnitate, ce îi înnobilează întreaga fiinţă. Lângă un astfei de om, chiar te poţi încumeta să pleci, într-o dimineaţă, pe bicicletă, în cautarea unor
Mere roşii, cu convingerea că, fie şi numai pentru acest motiv, viaţa este, cum se spune, frumoasă.”
Într-un interviu cu Eva Sîrbu, revista Cinema nr. 1, ianuarie 1982, Carmen Galin mărturisea: ”Pentru noi, actorii, dragostea şi încrederea fac să tâşnească tot ce avem mai bun în noi... Cred că, în alte profesii, poţi birui și de unul singur, bazat pe cunoaşterea solidă a meseriei şi pe forţele proprii. La noi, nu se poate. Pare un paradox, dar noi ne simţim nefericiţi când suntem singuri. Senzaţia de gol, senzaţia că nu are nevoie nimeni de tine, că nu te iubeşte nimeni, că nu eşti sau nu mai eşti în atenţia oamenilor este ucigătoare!”
”Totul, la ea, este naturaleţe şi farmec. Felul de a fi - direct, deschis. Feminitatea graţios puternică. Expresivitatea chipului, în stare să transmită orice pe „scala” dintre haz şi sfâşiere. Felul de a se comunica, în toată alcătuirea ei de actriţă anume, unică. Imposibil de comparat, imposibil de imitat, ea este, pur şi simplu, Carmen Galin. Mai simplu, şi cu o notă de intimitate respectuoasă, Doamna Carmen. Loc de confuzie nu există. Doamna Carmen nu poate fi decât Carmen Galin. Apelativul de alint conţine semnul iubirii faţă de cineva pe care îl simţi foarte al tău”, scria Eva Sîrbu în Noul Cinema nr. 12/1995.
