REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



​Silviu Stănculescu: „Sunt actorul care știe să aștepte…”


— Deci, 42 de ani mărturisiți, 17 ani de activitate artistică ies la socoteală, nu? lată, SiIviu Stănculescu, n-avem ce face, nu mai suntem „tinerii actori”, am părăsit chiar și „noua generație”, ne place ori nu, iată-ne ajunși la vârsta împlinirilor. Cum te găsește această vârstă? Ce vezi când te uiți înapoi? Tare mi-ar pIăcea să pot spune la capătul acestui interviu: „am întâlnit și eu actori mulțumiți”…
— S-ajungem deci întâi la capătul interviului… Ce văd când întorc capul și privesc înapoi, zici? Ai dreptate, e rezonabil să faci treaba asta — când mai ai ce și pentru ce să privești înainte. Ei bine, văd o întreagă galerie de statui, de oameni-lumină, de torsuri în luptă, de picioare în atac, de priviri scrutătoare, de frunți prinse-n griji, de frunți luminate. Îmi văd chipul asimetric — vorba comisiei de la admitere! — aplicat ca o mască peste toate aceste statui, îmi aud vocea ieșind din toate acele guri de Laocooni cu șapcă și bandulieră și mă apucă spaima: oare nu se topesc unul în altul toate aceste personaje pozitive pe care le-am luat cu mine în mai toate filmele mele? Oare nu seamănă prea tare între ele și toate cu mine? Oare nu am revenit, obositor, cu unul și același personaj în toate filmele?
— Înțeleg și consemnez atacul dumitale delicat Ia adresa schematismului acelor personaje pe care ne-am învățat să le numim pozitive.
— Înainte totuși de a-mi fi teamă de personajul-schemă, mi-e teamă, crede-mă, de mine, de vocea mea, de gesturile mele, de mijIoacele mele cu care umplu de fiecare dată schema albă și lipsită de umbre. Din păcate, nu pot furniza pentru fiecare nou erou statuar care mi se încredințează, altă frunte, altă voce sau altă bărbie strâmbă. Poate totuși că scenariștilor le-ar fi mai ușor să nască eroi mai diferențiați, decât să-l renasc eu de fiecare dată pe Silviu Stănculescu.
—Îndoiala dumitale e frumoasă, e nobilă, face bine și în interviuI nostru, dar am impresia că e lipsită de obiect. Spectatorii dumitale te iubesc așa, strălucind din toate articulațiile pozitive ale eroilor dumitale pozitivi, regizorii te vor așa și te distribuie mai departe în aceIași gen de roluri.
— E adevărat, recunosc, că e reconfortant să te miști mereu printre personaje-lumină, cum Ie zic eu, că e onorant să întruchipezi mereu imaginea umană ideală a unei epoci, mai ales o epocă tumultuoasă, de prefaceri structurale, ca cea a noastră și mai ales imaginea ideală a comunistului, omul care determină prefacerile acelei epoci. Personajul despre care mi se amintește cel mai des — și care înțeleg că s-a imprimat cel mai puternic în memoria afectivă a spectatorilor — e Mihai, comunistul ilegalist din La patru pași de infinit. Îmi doresc să-mi mai vină în față un asemenea personaj. Destinul meu au fost marii îndrăzneți. Pe când eu...
— Dumneata? N-ai să-mi spui că ești un om sau, mă rog, un actor lipsit de îndrăzneală?
— Ba da, o voi spune. Eu nu am avut un drum spectaculos în artă. Acumulările le-am făcut lent, poate prea măsurat, întotdeauna m-am exprimat în meserie — găsesc eu — cu prea multă reținere și sobrietate. Există actori de îndrăzneală și îmi plac, dar eu nu sunt dintre aceștia, eu mă văd prea discret, prea în surdină. Nu scapă nimeni din noi de obsesia asta...
— Te-ai dori deci altfeI, Silviu Stănculescu.
— Mi-ar plăcea și pot și trebuie să pot apărea pe scenă sau pe ecran altul decât cel care mă știu, zgomotos, exuberant, năvalnic, plin de haz — să zicem — chiar dacă asta nu m-ar prinde deloc bine în viață. Noi, actorii, avem această șansă de a ne amăgi, atunci când ne-am săturat de noi înșine, că ne putem muta pentru o vreme în alt eu. Dar pentru asta, ca în orice, trebuie să fim doi. E necesar măcar un scenarist sau un regizor care să te vrea altfel.
— Înțeleg, te-ai săturat de statutul de înger. Te vrei diavol, Silviu Stănculescu.
— De ce neapărat înger sau diavol? Nu există trepte intermediare? Mi-ar plăcea să mă opresc pe una din aceste trepte. Dar noi, actorii, îmbrăcăm cel mai adesea haine de gata, nu de comandă, în care tu, actor, nu poți decât să-ți scurtezi mânecile sau să-ți lungești tivul. Pe dinăuntru, nu se întâmplă prea multe.
— Ești, totuși, nedrept. În Vifornița urci și cobori de două-trei ori scara înțelegerii umane: greșești, cazi, iar greșești, te lovești cu capuI de prag, înțelegi, te autocritici, te transformi.
— Dar totul se petrece în afara ecranului și oarecum în afara personajului, și de aceea nu mă prea crede nimeni, nici măcar eu însumi. Ce mi-a plăcut la Varlam Ștefu a fost totuși o anume simplitate adâncă și adevărată, cu care ne-am întâlnit perfect. Poate pentru că și eu sunt un om simplu, obișnuit. Poate pentru că sunt un om ca toți oamenii, da, ai dreptate, cred că o fire ca a mea se întâlnește de obicei mai rar cu meseria de actor. Sunt un om obișnuit, îmi plac bucuriile obișnuite, simple, ale vieții, de aici poate și faptul că-mi trăiesc pe deplin existența de familie cu toate obligațiile ei — înalte sau prozaice.
— Știu că-ți iubești copiii, știu că ai o fetiță și un băiat extrem de reușiți, dar de ce ai fost totuși atât de neconvingător în roluI de tată pe ecran? Poate unde ți s-a atribuit — dacă-mi dai voie să glumesc — în Vifornița, un fiu student, când al dumitale nu e nici măcar la grădiniță!
— Dacă te referi din nou la cine știe ce complexe de vârstă (pe care le-ar putea trezi de astă dată rolul), poți fi liniștită, nu e cazul, compoziția mi-a plăcut întotdeauna și, de altfel, de când mă știu, am interpretat personaje peste vârsta mea și eu însumi am fost pe dinăuntru mai vârstnic decât anii mei. N-am fost niciodată un răsfățat, experiențele le-am trăit rapid și precoce, înghesuindu-le într-o primă tinerețe, după care m-am așezat și am rămas un om așezat. Avantajul e, cum vezi, că nu risc să fac crize de vârstă, ca alții.
— Bine încheiem capitoluI. Cu ce regizor te simți mai la îndemâna? Deși, recunosc, e o întrebare pe care din tact n-ar trebui s-o pui unui actor aflat mereu la mâna regizorilor...
— Îmi place întrebarea și te rog să nu o retragi. Deși regizorii nu acceptă să le spui, cu francheță, ce gândești despre ei, așa cum o fac ei cu actorii.
— De ce? De ce crezi că nu acceptă?
— Din orgoliu. Din gustul puterii. Sunt mai orgolioși, cred, chiar decât actorii. Și nu-și îngăduie prea des să fie sinceri cu ei înșiși. Dar să-ți răspund la întrebare: mă simt bine în mâna lui Manole Marcus, deși n-am făcut multe filme cu el, iar el a făcut destule filme fără mine. Există o afinitate de structură artistică, de gânduri, există între noi acea comunicare subterană fără de care nu pot lucra bine împreună regizorul cu actorul.
— Și cu care regizor n-ai mai vrea să lucrezi? RăspunsuI e facultativ...
— Nu-I ocolesc nici de astă dată. N-aș mai vrea să lucrez cu Francisc Munteanu, de pildă, deși cu el am făcut neuitatul — de mulți — La patru pași de infinit. Am impresia că acum nu ne-am mai putea întâlini, artistic vorbind. Suntem buni amici, dar fiecare merge, în artă, pe propria sa potecă.
— Ți s-a întâmplat să refuzi roIuri?
— Da.
— lată un curaj pe care nu-I au, din păcate, muIți dintre actorii noștri bine cotați. Și ce roluri anume?
— Cele în care în mod cert mă repetam. Sau cele care nu mă interesau prin neadevărul lor. Sau cele propuse de vreun regizor care nu-mi oferea o garanție de lucru profund, serios. Și am avut satisfacția să văd că unii regizori au recunoscut justețea refuzului meu, nu mi-au purtat ranchiună și m-au rechemat mai târziu, când au avut un rol mai potrivit pentru mine.
— Reciți des. Constitui o obsesie — agreabilă — al oricărui înflăcărat recital televizat, a oricărei manifestări poetice de greutate. Îți place atât de muIt poezia?
— Îmi place poezia. Îmi plac toate genurile de poezie, nu numai cel în care sunt considerat „specializat”. Poezia e o stare, nu o specializare. Pentru această stare aș vrea să fiu solicitat nu numai pentru prezența scenică și inflexiunile vocii.
— N-ai să-mi spui acum că vocea e ceva care te apasă...
— Nu suport tirania niciunuia din mijloacele de expresie. Vocea era arma actorului de școală veche. O ai? E bine, dar nu poți ieși cu ea singur în scenă; dacă nu o mulezi pe trăire, pe stare, degeaba...
— Pentru că ne apropiem de acel sfârșit în care aș fi dorit să exclam „iată actorul fericit!” — dar văd că nu ții la asta, poate din exces de modestie, din luciditate ori din acea rezervă care-ți însoțește, văd, toate manifestărite —spune-mi, Silviu Stănculescu, n-ai vreo idee pentru un aIt finaI potrivit?
— Dacă-ți convine, îți pot oferi o variantă: ai întâlnit actorul care așteaptă. Care știe să aștepte: calm, fără panică, liniștit. Care știe să aștepte și anii, și rolurile, și succesele pline chiar. Fără așteptare viața e terminată, nu crezi? Și nu e deloc obligatoriu să-l aștepți mereu și numai pe Godot...
 
 
(Cinema nr. 12, decembrie 1973)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: interviu, sanda faur, silviu stanculescu

Opinii: