— Dumneata, Sebastian Papaiani, ești în primul rând un actor de comedie, deci foarte legat de soarta acestui gen. De ce crezi că avem atât de puține comedii?
— Mi-e teamă că regizorii — unii, nu toți — consideră comedia un gen ușor și deci de succes efemer. Alții poate chiar nu au nimic de spus în acest gen. Sau nu sunt înzestrați pentru el. Comedia cere un talent special, nu «talent» în general. Sunt puțin regizori la noi care au acest talent special. Pe urmă, cred că nici scenariștii (și poate cu ei trebuia să încep) nu consideră comedia un gen pe măsura talentului lor. Oricum, situația comediei este întristătoare, așa cum întristător este faptul că atâția actori de comedie pe care-i are țara stau degeaba.
— Despre ce crezi că s-ar putea face o comedie bună? Dumneata, dacă ai fi regizor, din ce ai scoate hazul unei comedii?
— Aș opta pentru comediile în care nu se râde doar de defectele omului, care uneori sunt mai curând de plâns decât de râs, ci tocmai de niște calități ale lui care, exagerate, devin caraghioase. Uite, cum ar fi excesul de zel, prost înțeles... Aveam un coleg contabil care, exact din exces de zel, obișnuia să-și ia lucrările acasă. Numai că, lucrând, uita de timp, uita și de bilanț, și de balanță, uita termenele la care trebuia să le dea, așa încât, deși lucra pe brânci, el era mereu în întârziere, mereu mustrat și sancționat. Zelul este o calitate, nu? Excesul de zel se mai întâmplă să devină și defect, ca orice exces... Deși, ca să spun adevărat, dacă ar fi să fac film, aș face tragedie. Dar cum știu că acest microb mare al comediei nu mă lasă, pariez cu mine însumi că în acea tragedie aș strecura măcar un zâmbet...
— Personajele dumitale comice de până acum oglindesc aproape același Păcală în devenire, cu hazul mai degrabă melancolic decât exuberant. Cât din acest haz melancolic îți aparține și cât ți se oferă gata fabricat de litera scenariului sau viziunea regizorului?
— Într-adevăr, personajele intrate în mâna lui Geo Saizescu și încredințate mie, începând cu Făniță, Papă și terminând cu Păcală, s-ar putea numi: personajele tristei comedii. Cred că asta ține mai mult de Saizescu care poartă cu el, ca pe o amintire din copilărie, o ușoară tristețe comică a satului. Ca sentiment însă, acest gen de personaj mi se potrivește, înclin cu bucurie spre el, cu atât mai mult cu cât trag nădejdea că odată drumul mă va purta și spre tragicomedie... Majoritatea personajelor mele au fost niște «pierduți în spațiu», oameni fără biografie care vin de niciunde și se duc încotrova. N-au mamă, n-au tată, nimic... Hazul lor era un haz de necaz. Un râs cu fața, nu cu sufletul. Dar nu, să nu crezi că mă plâng. Odată și odată o să râd așa de tare încât o să mi se audă și sufletul.