Fiindcă aproape nimeni nu are răgazul să-şi piardă timpul cu activităţi inutile, se cuvine să precizăm de la început — pentru cititorul nedumerit de aparenta extravaganţă a unei asemenea preocupări — că în rândurile acestea autorul se va strădui să părăsească hainele profesiunii sale strict muzicale, încercând să arboreze un model adecuat împrejurării deosebite la care doreşte să apară într-o ţinută decentă. Mai scurt şi mai limpede, în această cronică muzicală nu ne vom ocupa să extragem dintr-un ansamblu de artă un anumit element, dându-i prin aceasta o altă greutate decât are el în realitate. Muzica, zgomotul şi pauza absolută a ilustraţiei sonore, au în film rosturile lor incluse gândirii cinematografice, acţiunii, imaginii, sugestiilor propuse de acestea. Desigur, cunoaştem şi unele mari muzici de film, cu valoare independentă, dar tocmai puţinătatea numărului lor, confirmă principiul enunţat mai sus.
Deci, ce a adus muzica lui
Tiberiu Olah, filmului
Răscoala? Atmosferă, tensiune, ritm, adâncime în scrutarea psihologiei personajelor.
Imaginea — de altfel unul dintre cele mai reuşite elemente ale fiImului — se îmbogăţeşte permanent cu un consistent potenţial expresiv. Şi asta chiar de la început; de la acel pregeneric în care se fixează cadrul şi ideea filmului. Tonul povestitor şi grav al muzicii cu întunecimi de baladă veche este urmat de acel motiv laconic cu iz de îndepărtat fluier pastoral, încărcat de enigme şi presimţiri, ca şi câmpiile întinse şi mohorâte care se înfătişează privirii noastre. (E oare întâmplătoare asemănarea izbitoare cu motivul enescian care anunţă în „Oedip” împlinirea, într-o zi de furtună, a destinului, la încrucişarea celor trei drumuri, vegheate de păstorul speriat fiindcă. „Zeus tună”? Poate că da, poate că nu; dar motivul e bine găsit.) În orice caz, cele două idei muzicale enunţate odată cu primele imagini vor mai reveni pe parcursul filmului în momentele cheie ale desfăşurării sale. Mi se pare că este deosebit de importantă ca metodă de lucru în muzica pentru film, conceperea unor formule muzicale pregnante, care capătă un anumit sens; la altă scară, ceva în genul leit-motivului, a motivului conducător care defineşte caractere, sugerează gânduri, emoţii, atitudini.
Când imaginea s-a fixat asupra titlului filmului, acesta ne este azvârlit în privire şi în conştiinţă de o percuţie ameninţătoare. (Putem considera de altfel percuţia ca unul din aceste motive conducătoare.) Niciun dubiu asupra caracterului acţiunii ce va urma, nici pentru aceia care nu cunosc opera zguduitoare a lui Rebreanu. Am pomenit despre relaţia muzicii cu psihologia personajelor. Există ceva care îI caracterizează pe Petre încă de la primele secvenţe: privirea lui grea, plină de duşmănie faţă de huzurul boieresc, ura mocnită adunată între pleoapele care se strâng uşor; urmariţi cum sensul acestei priviri şi mai mult decât atât, ceea ce omul va deveni mai târziu, este comentat sonor! Sau o aItă scenă, fără text, care creşte în valoare expresivă prin muzică: pe cerdacul casei sale bătrâneşti, străjuit de doi lei primitiv ciopliţi în lemn, boierul Iuga priveşte crunt la ţăranii pe care i-a alungat cu violenţă feroce. Muzica se prelungeşte în sonorităţi ascuţite şi pătrunzătoare: e sigur, Iuga va folosi toată tăria caracterului său pentru a se apăra şi lovi fără milă. Concepută strâns pe canavaua secvenţelor filmului, muzica asociază timbrurile instrumentale cu atmosfera anumitor scene. S-a văzut că loviturile grele, iradiind forţa care se va dezlănţui, devin element predominant în momente importante (se ştie că Olah este un virtuos al tumultului percutant, care apare adesea în compoziţiile lui). Admirabilă este hora care se roteşte nebună pe un crâmpei de joc popular sfâşiat de bătăia ritmului clocotitor; ţambalul filmat prim plan le cântă oamenilor adunaţi să petreacă, dar noi nu-i auzim. Ceea ce percepem este energia, puterea lor adunată de veacuri care se va transforma într-o altfel de acţiune, abil insinuată de o strigătură tradiţională cu tâIc.
Găsim reflectate în muzică aproape toate scenele. Petre pătrunde într-o lume miracuIoasă pentru el, însoţit de sonorităţi sticloase, care Iucesc ca şi oglinzile şi bogăţiile din casa boierească; Petre vede pentru prima oară portretul Nadinei şi muzica se desfăşoară pentru o clipă somptuos ca şi pletele din portret; mai apoi Petre o priveşte pe Nadina, proaspăt sosită la moşie, cu o privire piezişă; se acumulează astfel încordarea dintre cei doi, care va culmina în scena fugăririi Nadinei pe câmpul pustiu. Săculeţul cu pământ, destinat să înduioşeze pe cucoana de la oraş, răbufneşte greu pe masa boierească la care se vor înfrupta oamenii nemâncaţi de atâta vreme; un ţăran bolnav îşi contemplă batjocoritor chipul supt în oglindă; din nou mirajul sclipitor în sonorităţi al unui interior de casă boierească privit de jos în sus de către ţăranii veniţi să tocmească cumpărarea pământului de la Nadina; veselia plimbării cu sania, groaza ce se răspândeşte ca o molimă în noaptea în care se zăresc insulele de foc ale conacelor arzând în împrejurimile satului… Şi aşa mai departe... Partitura lui Tiberiu Olah, sever condiţionată de imagine şi scenariu, ajută la exprimarea tensiunii dramatice.
Mai sunt şi câteva ilustraţii speciale, frumosul colind din noaptea de Crăciun, muzică de dans modernă în epocă, Nadina cântând la pian, aş spune mult prea bine pentru posibilităţile ei intelectuale (doream aici un „clavir” martelat absurd şi fără nicio urmă de simţ muzical) şi în orice caz neconvingător, ca simultaneitate între sunet, gest şi mimică.
Remarcabilă captarea sonoră datorită inginerului
Salamanian: la fel orchestra simfonică a cinematografiei şi dirijorul ei la acest film, Mircea Popa, cărora Olah nu le-a destinat o sarcină comodă.