Între ştirile care anunţă intrarea în producţie a unui nou film românesc şi data primei întâlniri cu spectatorii intervin adesea distanţe de timp mult prea mari. Din acest punct de vedere, filmul lui Mircea Mureşan, Asediul, realizat în colaborare cu scenaristul Corneliu Leu, constituie un record. Între data „primului tur de manivelă” şi clipa confruntării cu publicul au trecut doar câteva luni. Operativitatea cineaştilor („sabie” cu două tăişuri) poate fi considerată, în acest caz, un semn bun, ea lăsând să se întrevadă mobilitate, disponibilităţi artistice şi tehnice de care filmul românesc are oricum nevoie în această fază a evoluţiei sale, când se pune acut problema ieşirii din tiparele inerţiei.
Sarcinile ideologice şi artistice ale acestui nou film de lung metraj realizat de Studioul „Bucureşti” sunt, fără nici o îndoială, importante. Asediul, ca şi romanul de inspiraţie („Puterea” de Corneliu Leu), îşi plasează acţiunea în lunile imediat următoare actului dela 23 august 1944. Sunt zile de intensă frământare politică în care începea să se scrie, în mers, prin dramatice confruntări de clasă, noua istorie a ţării. La Constanţa, în acest tumultuos sfârşit de octombrie '44 pe care îl evocă asistăm la momentul instalării primului prefect democrat, într-o conjunctură politică tulbure, minată de eforturile disperate ale exponenţilor vechii orânduiri de a întoarce roata istorică, de a-şi salva de la naufragiu corabia putredă a unei politici falimentare. O perioadă şi tulbure şi explozivă, pentru că după zilele agitate ale insurecţiei, când lupta era dusă într-o direcție foarte precisă, totul a intrat în matca contradicţiilor, în matca unor ireconciliabile deosebiri de clasă. Platforma iniţiată de Partidul Comunist privind democratizarea ţării şi o serie de alte măsuri menite să asigure condiţii de trai omeneşti, platformă-program care a mobilizat şi însufleţit masele muncitoare, era subminată, prin toate mijloacele avute la îndemănă, de cei care nu voiau sau erau incapabili să înţeleagă lecţia decisivă a istoriei primită în august. Erau orele speculei şi ale sabotajelor, orele unui haos economic şi politic pe care forţele reacţiunii aveau tot interesul să-l întreţină şi să-l genereze. Erau minutele unor permanente înfruntări între nou şi vechi, într-o perioadă istorică în care noţiunile de spirit progresist şi spirit reacţionar deveniseră deosebit de concrete pentru fiecare om.
În acele zile, ore, minute incerte şi agitate, acţiunea filmului culminează spre un suspans de... zece secunde. „Etapele” filmului corespund în linii mari celor din romanul originar: evenimentele premergătoare instalării prefectului democrat Drăgan („asaltul”), primele acţiuni politice ale acestuia („puterea”) şi momentul de răscruce prilejuit de ameninţările în forţă ale reacţiunii („blocada”). Scenariul este axat în special pe acest ultim episod, al blocadei: în interiorul prefecturii, forţele democrate, somate să părăsească localul, se află într-o alternativă dramatică: renunţarea la putere sau moartea. Clădirea prefecturii este minată, o simplă apăsare pe un buton poate provoca explozia întregului edificiu, dacă cei de dinăuntru vor depăşi ora H, ora capitulării. În această situaţie (dramatică şi... cinematografică) intervine suspansul celor zece secunde. Un suspans care creează o relaţie analogă cu alt episod din biografia personajului central: condamnat la moarte de justiţia burgheză pentru acţiuni democratice, Drăgan, protagonistul filmului, a fost salvat in extremis prin victoria insurecţiei. Eroul înfruntă, aşadar, încă o dată moartea în faţă, după ce, în lupta pentru instaurarea puterii populare, a mai trecut prin focul unor atentate criminale.
Filmul lui Mircea Mureşan redă convingător atmosfera acelui timp de intense frământări politice. Sunt evocate pe ecran marile manifestaţii populare ale epocii, însufleţite de lozincile acelui timp înnoitor, de transformări structurale în viaţa ţării. Acţiunile criminale ale forţelor reacţiunii pun în adevărata lumină caracterul disperat al împotrivirii lor: este şi acesta un semn distinctiv al acelui timp, în care erau aruncate ultimele rezerve de ură, în care erau consumate ultimele gesturi, străbătute de o furie oarbă, ale neputinţei de a schimba rostul nou al lucrurilor. Asediul este un film echilibrat, sobru, dinamic. Dinamice sunt şi trăirile personajelor, chiar dacă nu totdeauna autorii au avut răgazul să aprofundeze psihologiile eroilor.
Sunt cuprinse în film câteva momente revelatoare pentru conturarea profilului spiritual al comunistului Drăgan, căruia Ilarion Ciobanu îi conferă autenticitate şi forţă: nu numai în secvenţele de eroism declarat ci, îndeosebi, în acele „clipe de linişte” dinaintea furtunii, în care este elaborată, cu calm şi cumpătare, prima „ordonanţă” a noii puteri, avem prilejul să pătrundem psihologia eroului, să-i descifrăm convingerile. Mai puţin abil sunt încorporate, însă, în personaj, ecourile biografiei anterioare: relaţia cu episodul condamnării sale la moarte este incert tratată în film, incertă rămâne şi acea prezenţă feminină obsedantă (interpretată de Valeria Seciu), care încearcă să reprezinte, dar nu izbuteşte din pricina unor inconsecvenţe în tratare, un personaj la graniţa dintre real şi ireal. Majoritatea celorlalte personaje rămân, încă din economia scenariului, la stadiul de schiţă. Unii interpreţi — Sebastian Papaiani, Sandu Sticlaru fac un meritoriu efort de umanizare, alţii precum Dan Nuţu şi Mihaela Mihai - un promiţător debut - au o autenticitate cinematografică revelatoare. În special aceste ultime două personaje,. care ar fi putut reprezenta puncte de forţă ale conflictului (având premisele necesare), au, însă, o dezvoltare insuficientă şi insuficient argumentată în scenariu. Primul, un tânăr atras în jocul periculos şi iresponsabil al forţelor reacţiunii, ajunge să săvârşească un gest justiţiar, dar mobilurile sale rămân obscure, insuficient argumentate artistic; în ceea ce priveşte personajul Mihaelei Mihai (secretara prefectului) nu putem decât să regretăm că este părăsit, prematur, pe parcurs. Un crochiu de personaj interesant schiţează, cu verva-i caracteristică, Geo Saizescu, care-şi verifică încă o dată calităţite de actor, dar silueta ziaristului de la „Semnalul” nu este scutită de pericolul caricaturii. Insuficient argumentat artistic rămâne şi personajul interpretat de Ion Besoiu (un criminal de război, principal executant al planurilor criminale îndreptate împotriva puterii populare, dar care are o doză absolut inexplicabilă de... umanitarism). Reţinem din film contribuţia, mai mult sau mai putin episodică, a unor alţi actori precum Ştefan Mihăilescu Brăila, Ioana Casetti, Octavian Cotescu, Iulian Necşulescu. Operatorul George Cornea, fără a obţine vreo performanţă artistică spectaculoasă are merite reale în crearea ambianţei frământate a timpului în care se desfăşoară acţiunea.