Parcă am citit o istorie cu un poet şi un matematician. Poetul vizita un centru de calculatoare electronice, din alea care execută mii şi zeci de mii de operaţiuni pe secundă. Matematicianul, marele savant, voind să-i facă o demonstraţie poetului, poate o plăcere, poate voia să-I uluiască, a cerut să i se propună un calcul pe care să-l introducă în computer. Poetul a întrebat senin: „Cât fac unu şi cu unu?” Savantul, se spune, a rămas cam încurcat, o bună bucată de vreme. — „Aşa ceva un computer nu ştie...”
N-aş putea să mai spun cu exactitate ce s-a întâmplat după aceea. Dar nu e prea greu să ne imaginăm:
Matematicianul: — E prea simplu... Nici nu trebuie demonstrat, se ştie...
Poetul: Nu se ştie nimic. Orice se cuvine să fie demonstrat. Mai ales unu şi cu unu, cât fac?
Matematicianul: — Dar asta ştim de când am început să ne deosebim degetele. Un deget şi încă un deget fac...
Poetul: Să nu-mi spuneţi că fac două degete, pentru că nu cred. Arătaţi-mi de ce? care e misterul acestei împreunări? ce se petrece? ce se schimbă? ce calitate interioară a lucrurilor?
Matematicianul, simţind pe undeva că şi-au inversat rolurile, s-a arătat plictisit... — Nu! E prea simplu. De ce să fie demonstrat?
Mi-am amintit de întâmplarea aceasta cu ocazia filmului românesc
Puterea şi Adevărul.
N-are legătură neapărat, dar puţin după aceea, cronicarul unei reviste săptămânale a scris că interpreţii filmului
Puterea şi Adevărul sunt străluciţi pentru că regizorul i-a lăsat să joace cum au vrut ei. Actorii sunt realmente străluciţi.
Astfel mi-am amintit de o altă istorie. Era prin 1948-1949. În oraşul în care locuiam se înfiinţase o orchestră simfonică. Dirijorul era tânăr, ambiţios, dar cam încăpăţânat şi, inevitabil, s-a certat cu un activist. Activistul, încăpăţânat şi el, a vrut să-I dea afară pe dirijor. Atunci, un alt activist, cu muncă de răspundere şi mai mare, a întrebat: „Bine, dar cine dirijează orchestra?” — Celălalt a răspuns textual, am fost de faţă: „Muzicanţii noştri sunt atât de buni încât pot cânta şi singuri…”
Chestie simplă, care n-a mai trebuit demonstrată. Orchestra simfonică nu a putut cânta fără dirijor, chiar dacă s-a întâmplat un caz, la moartea lui Toscanini.
Orice cititor se poate întreba: de ce o demonstraţie atât de pe după piersic, şi atât de lungă, din care să reiasă, banal, ignoranţa unui cronicar?
De fapt, nu merită. E atât de simplu. Actorul de film şi regizoruI de film sunt două degete de la o mână. Pot exista şi separat, dar împreună formează un feI de alchimie misterioasă, o calitate spirituală artistică, nouă, de neînlăturat, într-un proces atât de complicat ca adunarea lui unu şi cu unu.
Poate de aceea un computer nu se aventurează întotdeauna să demonstreze cât fac unu şi cu unu. Dacă fac, prin abatere, tot unu? Nu se face de râs?
