Părea de necrezut, dar așa, „bătrânești” și „tradiționaliste”, cum fuseseră considerate până atunci, povestirile lui Agârbiceanu au servit de suport, la începutul anilor '70, unor filme de cea mai modernă expresie. Dan Pița și Mircea Veroiu, ca regizori, Iosif Demian, ca operator, și numeroși alți tineri din echipa Nunții de piatră au fost botezați cineaști de părintele Agârbiceanu. Ca, la rândul lor, să arate prin lentilele filmului cât de nouă și proaspătă poate rămâne o proză obiectivă, născută direct din experiența unui mare și nepărtinitor martor. „Nunta”, „Fefeleaga”, „Lada”, „Vâlva băilor” și-au găsit în cinetranscripția lor o nouă tinerețe, traducerea în limbajul cel mai proaspăt al filmului demonstrându-le și trăinicia, și longevitatea. Nici că se putea concepe ceva mai cinematografic decât sisificul drum al femeii cu calul între casă și mină, între prispă și cimitir, între chinul vieții si sfâșierea morții. Nici că se putea închipui ceva mai filmic decât spectacolul nunții, asocierea vioristului cu dobașul, fuga miresei de mirele bătrân și nedorit. Nici că se putea imagina ceva mai plastic și mai tentant imagistic decât priveliștile Munților Apuseni, decât cârciuma, „bolta”, străzile bolovănoase ale Roșiei Montane, decât șteampul istoric și ruinele rămase de pe vremea romanilor.
Despre toate acele povestiri se mai putea crede, în 1973, că dormind în pagini îngălbenite de timp ele au îmbătrânit odată cu paginile. Că era o enormă prejudecată a demonstrat-o, însă, proba de turnesol a Nunții de piatră și a Duhului aurului. Proza aceea simplă și cucernică, de observație directă și exactă, de expresie dură și nudă, nepărând că vrea să țintească mai departe de propria ei realitate, dovedea acum că are, dimpotrivă calitatea de a declanșa mari adevăruri uitate, darul de a face să sune elementare coarde existențiale. Așa cum, în tăcere, șoapta se aude mai bine decît țipătul, glasul domol al povestitorului obiectiv se adapta mai bine genezei filmice decât acela al unui patetic sau sofisticat. Spuneam cândva, vorbind de ecranizările după Agârbiceanu, că între cele două structuri (neutru epică, a prozei, și rafinat imagistică, a filmului) există de fapt o rudenie de gradul întâi. Explicația fiind că schimbul acesta interarte și intergenuri pornește de jos, de la nivelul celor mai simple molecule, de acolo unde viața și stilul mai sunt încă suprapuse, identice.
Tinerii noștri cineaști au arătat că e posibil; proza lui Agârbiceanu i-a învățat că nu se putea altfel.
