Judecând după parcursul său educaţional şi profesional, s-ar părea că Adrian Silişteanu (Adi, pentru prieteni) e un om al drumurilor lungi şi al extremelor. Cum s-ar putea defini altfel trecerea de la Facultatea de teologie, absolvită în 1999, la Universitatea Media, secţia operatorie, terminată în 2003, sau existenţa în filmografia sa a unor filme cu solicitări artistice minime – precum Lacrimi de iubire (2006) sau Ho Ho Ho (2009) – alături de cele ale lui Adrian Sitaru cu elaboratele lor unghiuri subiective, or trecerea de la lipsa de ostentaţie din imaginile filmelor aceluiaşi Sitaru la aglomerarea barocă şi pseudo-felliniană din Undeva la Palilula (2011)?
Deşi, fără îndoială, această diversitate îl reprezintă, colaborarea cu Sitaru constituie coloana vertebrală a carierei sale de până acum. Amândoi au trecut prin experienţa televiziunii concretizată prin diferite filme făcute, să-i spunem, la comandă şi prin episoade din serialul HBO În derivă. Amândoi se află pe genericele aceloraşi scurt şi lungmetraje definitorii pentru Noul Val românesc: Valuri (2007), Pescuit sportiv (2009), Lord (2010), Colivia (2010), Din dragoste cu cele mai bune intenţii (2011), Domestic (2012). Amândoi fac parte din echipa care, în 2007, a întemeiat compania “4 Proof Film” al cărei scop este producerea de „filme originale care să aatingă cele mai înalte standarde profesionale şi artistice”.
După această constantă “convieţuire”, e firesc ca Adrian Sitaru să fie în masură a-i creiona cel mai corect portret: “Simţ estetic deosebit, inteligent şi profund, caută să înţeleagă cât mai bine nu doar povestea şi conceptul unui scenariu, dar şi ceea ce vrea regizorul să exprime. Nu ezită să critice sau să-şi exprime opinii divergente ce ţin chiar de regie, fiind astfel un sprijin autentic momentelor dilematice inerente. Epitetul superficial nu există în cazul lui, tratând scenele cele mai banale, ca de pildă filmarea unui detaliu, la fel de serios ca şi cadrele cu mişcări de cameră dificile şi mizanscena complexă. Este omul din echipă pe care mă bazez cel mai mult.”
După premiera filmului Pescuit sportiv, discuţiile cele mai aprinse – unele admirative, altele nedumerite, altele nemulţumite – le-a stârnit tocmai imaginea formată dintr-o înlănţuire continuă de puncte de vedere subiective. Permanenta mişcare a aparatului pentru a se substitui pe rând privirii celor trei protagonişti i-a deranjat pe cei care nu au înţeles că nu e vorba despre acea bâţâiala la modă a camerei ţinută în mână, ci despre o idee care ţine chiar de dramaturgia lui Sitaru şi pe care operatorul a trebuit să o vizualizeze (chiar dacă se pare că la început a avut acele “opinii divergente” deja amintite).. Şi mai puţini au fost cei care au observat că Silişteanu s-a străduit să diferenţieze fiecare punct de vedere în concordanţă cu personalitatea respectivă. Faptul ca experienţa se reia şi în Din dragoste cu cele mai bune intenţii – e adevărat că într-o manieră mai puţin excesivă – poate constitui premisa unui stil.
