„Dacă iubesc filmul? Cum să nu-l iubesc?!”
N-ai cum să-l confunzi, n-ai cum să-l compari. Nu poţi spune despre el „E un al doilea…” nu seamănă cu niciunul din actorii lumii, de care ne place să apropiem numele actorilor noştri. Gheorghe Visu seamănă doar cu tatăl lui, regizorul lon Visu, de care se declară foarte mândru; sentiment în mod sigur reciproc. Are 45 de ani, dar chipul cu trăsături dăltuite agresiv−expresive îşi păstrează aeruI juvenil de „adolescent cu probleme şi biografie dubioasă”. În teatru, încă i se mai propun personaje „spre” 30 ani.
Trebuie să mai îmbătrânesc —
spune — şi să mă îngraş. Poate-mi schimb emploi-ul.
Pentru înfătişarea de care acum vrea să scape, regizorii de film l-au folosit intens în roluri−variante la personajul clasic „tânăr neliniştit, răzvrătit, certat cu lumea când nu cu legea, victimă sigură şi suspect de serviciu.”
Biografia personală nu are nicio legătură cu imaginea sugerată de înfăţişare. Educaţie temeinică primită de la mama, talent la desen moştenit de la tata şi o înzestrare muzicală de luat în seamă — din moment ce e „dat” Ia Şcoala de muzică. Face violoncel, deşi el visa pianul. Absolut din întâmplare, la 15 ani devine vedetă în serialul tv Cireşarii. Părăseşte violoncelul, „gest” pe care azi îl regretă. Se gândeşte să dea la teatru, dar „consiliul de familie” hotărăşte că nu e cazul. Nu e pregătit. Se decide pentru latină şi latină ar fi fost, dacă hazardul nu făcea să-l întâlnească pe Mugur Arvunescu, student în anul III la actorie care, în puţine vorbe: „Mi se pare că ai o figură foarte interesantă pentru teatru”,
îl convinge să-şi încerce, totuşi, norocul. Norocul îi surâde la proba eliminatorie, dar îl trădează, mişeleşte, la ultima probă: monologul.
Rugasem pe cineva să-mi găsească un monolog, neapărat din teatrul american, pe care eu să-l rostesc uite−aşa, cu picioarele pe masă şi, la un moment dat să mă enervez, să mă ridic şi să zic: Dă-o dracului treabă, măi Joe! Persoana mi-a adus monologul lui Béranger, din „Ucigaş fără simbrie”. Habar n-am avut ce să fac cu el.
Mai puţin sensibil decât Comisia la nepotrivirea lui de caracter cu Béranger, Moni Ghelerter intervine pe lângă actorul Petrică Gheorghiu să-l pregătească pe junele Visu pentru sesiunea din toamnă.
Am stat o lună şi zece zile la Cheia, la domnul Petrică Gheorghiu. M-a luat de la zero. Mi-a făcut repertoriul, m-a învăţat ce înseamnă să gândeşti o poezie şi cum să ajungi să înţelegi înainte de a spune. De fapt, a ştiut să mă „manevreze” în aşa fel, încât să-mi pot pune în valoare cele câteva calităţi pe care le aveam.
Ştia care-i sunt calităţile?
— Oarecum… Ştiam că am talent pentru teatru. Mai bine spus, simţeam. Apucasem să văd teatru de foarte bună calitate — „Livada de vişini” şi „D'ale carnavalului” puse de
Pintilie, „Leonce şi Leona” pus de
Liviu Ciulei, „Priveşte înapoi cu mânie”... Vreau să spun că ştiam ce înseamnă teatru bun. Mai ştiam că sunt firesc, că pot să vorbesc pe scenă normal, aşa cum o făceau actorii buni, nu aşa cum văzusem eu într-o piesă la tv... Deşi, acum mă întreb: dacă aş fi simţit, într-adevăr, că sunt făcut pentru teatru aş fi cedat atât de uşor? Sau m-aş fi bătut să-i conving pe ai mei că ori teatru, ori nimic...
— Mulţi regizori, unii foarte buni, cei mai buni, te-au socotit făcut pentru film... 22 de filme în 22 de ani ar fi o dovadă.
— Nu cred că sunt făcut pentru film. Un actor făcut pentru film e
Dan Nuţu. O generaţie întreagă a încercat să-l imite. Fără succes. El e unic. Eu, din toate filmele pe care le-am făcut, de iubit iubesc trei.
Faleze de nisip de
Dan Piţa,
Sfârşitul nopţii de
Mircea Veroiu şi
Unde la soare e frig de
Bogdan Dumitrescu. Dar, în ce mă priveşte,
Faleze e o neîmplinire. În prima zi de filmare am ratat cea mai importantă scenă. Finalul. Dan Piţa a trebuit să-l dreagă la montaj, din foarfecă...
— Poate nu trebuia început cu finalul. Era o scenă grea.
— Un actor trebuie să fie în stare să filmeze oricând, orice scenă. Ştiam scenariul bine, ar fi trebuit să fiu pregătit... De
Sfârşitul nopţii ţin minte că am fost destul de mulţumit la premieră. Nu mi-am găsit multe de reproşat. Dar nu l-am mai văzut de-atunci. Mi-e dor de el. Nu ştiu de ce nu a fost reluat, ca atâtea alte filme, după '89... Rezerve am şi la personajul meu din
Unde la soare e frig — deşi l-am iubit foarte tare. Dacă vrei, pot să-ţi spun exact în ce scenă am fost stângaci, sau teatral, sau...
— Nu vreau. Vreau să ştiu cum se împacă dragostea pentru film cu atât de multele nemulţumiri în ce priveşte întâlnirile tale cu el.
— Filmul e un miracol. Cum să nu-l iubeşti? E un miraj. Te atrage. Te ţine. Ne duceam — ţin minte — şi la cele mai proaste scenarii, mai proaste decât cele mai proaste piese româneşti contemporane. Şi nu pentru bani. La cât de prost se plătea un rol, n-aveam nici măcar scuza asta. Ne duceam de nebuni… Sau poate pentru că filmul rămâne. Şi tu împreună cu el… Nemulţumirile mele faţă de un rol sau altul sunt mari, tocmai pentru că iubesc filmul. Mai ales că mi s-a dat şansa să-l fac. În general, ca actor, am avut şansă. Am avut chiar trei şanse foarte mari. Prima a fost intrarea Ia Institut pe care ţi-am povestit-o. A doua mi-a oferit-o Sanda Manu, când m-a distribuit în „Monolog cu faţa la perete”. Era o piesă−comandă, trebuia să iasă foarte repede, timp de montat un spectacol nu era, aşa încât mi-a spus. „Tot ce pot, e să fac pentru tine un exerciţiu de actorie". Exerciţiul ne-a reuşit. A fost prima mea mare întâlnire cu un regizor. Stăteam de cinci ani la „Naţional”, mai bine sau mai rău distribuit, nu prea bine văzut ca actor de teatru — făceam deja film şi tocmai dădusem concurs la „Teatrul Mic”. Exerciţiul din „Monolog...” mi-a picat foarte bine. A fost un argument în plus... A treia şansă mi-a fost oferită anul trecut. Ea a venit după un număr de eşecuri. Ultimul rol de care chiar şi critica a fost mulţumită — nimeni n-a mai scris: „Acest actor talentat care ar trebui să se orienteze mai mult către film”, ca şi cum orientarea depindea de mine, fusese Aufidius din „Coriolan”. În 1987! Eşecurile au şi ele rostul lor. Înveţi din ele. Dar e bine să le laşi în urmă la timp. Altfel, te blochezi. Nu mai faci nimic. În asemenea moment de blocaj şi de totală derută, a apărut a treia şansă: Victor loan Frunză îl „pierde” din distribuţia la „Tamerlan” pe
Gheorghe Dinică plecat să facă nu ştiu ce film. Sanda Manu află că Frunză e în căutare de Baiazid, mă propune şi sunt acceptat... Am lucrat cu plăcere, am lucrat şi cu chin, dar nu mai conta. Victor a ştiut, ca nimeni altul, să-mi tempereze neliniştile, neîncrederea în mine, spaimele. Baiazid a fost primul lucru important care mi s-a întâmplat din '87 încoace. Jaques Melancolicul, pe care îl joc acum în „Cum vă place”, montarea Nonei Ciobanu, este al doilea. Se pare că nu e rău ce fac, dar dacă e bine nu e meritul meu. Mie mi-a fost îngrozitor de frică de Jaques... Văzusem „Cum vă place” pus de Dan Micu, cu Victor Ştrengaru în Jaques Melancolicul iar Victor era atât de Jaques Melancolicul, încât atunci când mi l-a propus Nona, mi s-a părut cu neputinţă să-l fac. Până aproape de premieră mi-a fost frică.
— Cu fiecare personaj te chinui aşa?
— ...Mai grav e că îi chinui şi pe ceilalţi care n-au nicio vină. Unii nici nu-şi mai iau riscul să se chinuie împreună cu mine. Există mulţi actori buni şi mai puţin întortochiaţi decât mine… Problema mea e că nu ştiu să spun Nu, când şi cui trebuie. Nu sunt convingător în refuz. Iar când în fine, ajung să spun Nu, enervez pe toată lumea.
— Ce se ntâmplă cu un actor fiesc şi spontan când se maturizează? Experienţa îl ajută sau îi „toceşte” spontaneitatea?
— Ei, sigur că toceşte. Stinge scânteia. Dar te şi ajută — dacă nu se transformă în rutină — uneori nici nu-ţi dai seama când şi cum. Oricum, de la o vârstă, nu te mai poţi descurca fără experienţă... Cât eşti tânăr şi neîmplinit, dar ai éclat, ai scânteie, te poţi privi şi toată lumea te priveşte cu speranţă. Nu se ştie cum o să arăţi când o să fii gata. Mai pluteşte un mister în jurul tău. Ţi se iartă multe. Ţin minte câte gesturi nejustificate făceam, cu câtă inconştienţă. Şi mi se ierta. Dar când mi se întâmplă acum să fiu la fel de inconştient, de repezit şi de impulsiv ca în tinereţe, nu mi se mai iartă şi e normal. Actoria e o meserie colectivă. Cea mai măruntă stare de nervi, de sensibilitate în excces, de emoţie negativă se transmite celor din jur Ca să se îngăduie asemenea agresiuni asupra unui colectiv, trebuie să fii un actor genial. Trebuie să fii
Ştefan lordache. Dar uite că el nu profită de asta. N-am văzut actor mai disciplinat, mai muncitor şi mai fără hachiţe ca el. I-am fost ucenic de când aveam 30 de ani. Am jucat cu el în „Maestrul şi Margareta”, în „Richard al III-lea” şi l-am văzut cum munceşte, cum construieşte, cum merge înainte cu rolul şi lasă brazdă. Te trage după el. Te ia în „plasa” lui, n-ai cum rămâne în urmă. N-ai cum!
În ce-I priveşte, e un căutător de noduri în propria papură. Nu-i ajunge papura la câte noduri îşi găseşte. Mereu nemulţumit de sine şi de ce face ce face cu sine, mereu cu ochii-n zare după un ceva−altceva. lubeşte teatrul, fireşte, dar nu-i ajunge. lubeşte filmul — cum să nu-I iubească?! — dar nici filmul nu-i ajunge. lubeşte muzica, dar nici ea... Cântă doar pentru prieteni. Nu compune. Şah nu mai joacă, iar de la desen a ajuns Ia un fel de gravură. „Operele” de care e mândru sunt nişte icoane zgâriate pe lemn. Prima, se află la fiica lui, loana. Restul, pe la prieteni. La 40 de ani s-a apucat de step. Pentru că step-ul înseamnă ritm, înseamnă şi vers şi proză ritmată. Dar, bineînţeles că nu ştie dacă sau la ce o să-i folosească!... Oare ce fel de om se consideră el a fi?
— Un om puţin peste obişnuit.
