Nu e loc pentru nou veniți : „Câini” – cronică de film

     Urechea ascunsă în iarbă din Catifeaua albastră (Blue Velvet) al lui Lynch pare o drăgălășenie, în comparație cu piciorul cadavrului de negăsit din Câini. Umorul mașinii de tocat oameni din Fargo, al fraților Coen - copie pervers inocentă a celei din bucătăriile noastre - este, totuși, prea feroce, pentru a ademeni. Am amintit cele două repere, câteva dintre cele desprinse din repertoriul unor cineaști cu greutate, depistate de primii comentatori ai debutului în lungmetraj al lui Bogdan Mirică, pentru că nu apropierea mi se pare semnificativă, ci tocmai distanțarea. Filmul suportă bine trimitererea la cinematograful de gen, thrillerul, cu câteva altoaie westerniste, fără a se suprapune perfect, lăsând liberă o margine în care tânărul autor se poate juca. Mă întorc la obiectul grozăviei, al suspiciunii, acea amintită labă a unui picior retezat, a cărei examinare pe îndelete, preț de secunde bune, de către Gheorghe Visu - polițistul - are tot ceea ce îi trebuie unei scene pentru a fi proiectată în mitologia ororii. Bărbatul privește ciotul precum entomologul o gâză sub microscop, ba îl așază și pe un suport, o farfurie, atinge delicat marginile zdrențuite ale ciotului cu furculița, îl rotește, parcă ar avea treabă și cu o unghie. Niciun mușchi nu tresare pe chipul bătătorit al minunatului actor. Până și curiozitatea a fost eliminată din acest spectacol rece ca sloiul, în aparență gratuit, care, în alte împrejurări, poate că ne-ar fi întors stomacul pe dos. Aici, mi se pare un racord mental al lentorii, al tăcerii încărcate de spaimă cu care, la începutul filmului,  aparatul înainta, printre ierburile putrede, către bulboana unui eleșteu, gata să expulzeze, să trimită la suprafață amintitul rest uman (director de fotografie Andrei Butică). Ține locul unui grotesc, neliniștitor "bine ați venit", citit în cheia unui avertisment, al iminentei înlăturări a oricărui intrus. Ținutul pe care va călca protagonistul nu are nevoie de oaspeți nepoftiți. Cofrajul thriller altoit cu western în care Bogdan Mirică își toarnă filmul include, în compoziția sa, sentimentul paradoxal al spațiului vast care respinge, nu primește. Parafrazând un titlu al fratilor Coen, de altfel mult invocat, No Country for Old Men, s-ar putea spune că nu există loc pentru nou veniți, în marginea aceea de lume, la o graniță estică. Deși sunt avansate motive de ordin social - existența unei mafii rurale, restrânsă, dar tenace în primitivismul ei - autorul nu le scormonește, nu investighează. Unii critici străini, mereu la pândă, în convingerea, ușor candidă, că cineastul bate departe și înțeleg ei cum stau treburile în România profundă (piciorul cu pricina ar fi "un simbol al postcomunismului” !), au deturnat mișcările subtile ale filmului, care mai mult ascunde decât expune. Încă înainte de a cunoaște dispunerea personajelor, cine sunt răii, cine bunii, sau dacă există o astfel de posibilă separare, peste nesfârșita întindere de pământ - moștenit de la un bunic - pe care ar trebui să o ia în primire Roman (Dragoș Bucur), tânărul bărbat venit de la oraș, plutește ceața anxietății. Omul a descins singur într-un loc vag cunoscut, casa bunicului este izolată, departe de suflarea satului, un bătrân ciudat (Constantin Cojocaru), un soi de paznic, se încurcă în vorbe, câinele botezat aiurea Poliția nu pare deloc dispus să se împrietenească. Nopțile, farurile aprinse ale unor mașini dubioase sfârtecă întunericul. Noul proprietar va fi nevoit să stea de veghe, cu pușca la picior. Ziua nu aduce nici ea mai multă protecție sau dezlegare. În curând va dispărea și un prim musafir nedorit, cel care trebuia să intermedieze vânzarea pământului. Din gura celor care îi ies în cale scapă aluzia unor îndeletniciri nu tocmai curate ale fostului deținător de atâta pământ. Puținii oameni întâlniți par marcați, într-un fel sau altul, de traiul în acest capăt de lume. Polițistul Hogaș (Gheorghe Visu), îmbătrânit, seamănă cu acei șerifi obosiți, solitari, săraci, din westernurile crepusculare. Dincolo de silueta fragilă a actorului nostru, îl vedeam pe Charlton Heston, într-o peliculă de demult, cârpindu-și ciorapii, la lumina unei lămpi cu gaz. În bună tradiție westernistă, stă de vorbă în pragul casei, substitut local al terasei cu coloane din filmele clasice. Rol de zile mari, cum se spune, pentru Visu, al cărui erou pare a avea obsesii, nu ambiții. Umblă cu lădița în care cară acel blestemat de picior, doar-doar va afla enigma. Simțim că este depozitarul unor secrete despre cei din jur, mai multe decât lasă să se înțeleagă. Schimbul de vorbe cu tătarul Samir (Vlad Ivanov) indică existența unui răufăcător viclean, care nu vrea să piardă șefia micii bande de traficanți. Identificăm un adevărat spirit malefic al locului. "Ți-e frică de cineva?" - îl întreabă polițistul. "De Dumnezeu. Da' și lui îi e frică de mine". Mai mult decât insolență. Blasfemie a unui ins în fapt, fără Dumnezeu. Intuiția autorului a funcționat excelent, orice altă insistență ar fi fost de prisos. A fost de ajuns, bunăoară, ca bruta zâmbitoare, interpretată de Vlad Ivanov, cu o relaxare dătătoare de fiori, să ceară un pahar cu apă și condamnarea la moarte a celui vizitat era ca și semnată. Nu sunt înclinată să aplic raporturilor dintre personajele filmului grila oarecum dostoievskiană pe care o avansează autorul: „Eroii din filmul Câini au pentru mine o anume particularitate. Ei știu că natura lor profundă este coruptă și nu pot face nimic pentru a îndrepta ceva. Se întâmplă ca, uneori, în viață, să fii conștient de angajarea pe un drum greșit și, totuși, să nu faci nimic pentru a-l corecta. Este cazul protagoniștilor mei,...degeaba își cunosc, rațional, contradicțiile, nu ajută la nimic. Aleg să rămână ceea ce sunt în adâncul lor. Filmul este povestea a trei bărbați care, în ciuda aparențeor, se aseamănă enorm. Nu fac decât să se înfrunte între ei. Adevărata bătălie este cea pe care o duc cu ei înșiși". O perspectivă, una printre altele, înglobată în nașterea oricum misterioasă a oricărui film autentic. În măsura în care o morală nu este exclusă, cea care se impune cu adevărat în Câini este purtată de personajul polițistului a cărui boală, se pare fără îndurare, altfel spus proximitatea morții, legitimează urgența actului său justițiar: împușcarea lui Samir, alungarea, oricare ar fi prețul, a Răului. Abia acum, când, odată ținta atinsă,  Hogaș se îndepărtează, înghițit de câmp, spațiul imens care îl întâmpina, la începutul filmului, pe noul venit, pare mai puțin ostil. Inspirația, instinctul cinematografic al autorului au fost mai puternice decât desenarea mentală a unor tipologii.