REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Carmen Galin - Portretul lunii


„Nu regret nimic din ce am făcut sau din ce nu am făcut.”
     Totul, la ea, este naturaleţe şi farmec. Felul de a fi — direct, deschis. Feminitatea graţios puternică. Expresivitatea chipului, în stare să transmită orice pe „scala” dintre haz şi sfâşiere. Felul de a se comunica, în toată alcătuirea ei de actriţă anume, unică. Imposibil de comparat, imposibil de imitat, ea este, pur şi simplu, Carmen Galin. Mai simplu, şi cu o notă de intimitate respectuoasă, Doamna Carmen. Loc de confuzie nu există. Doamna Carmen nu poate fi decât Carmen Galin. Apelativul de alint conţine semnul iubirii faţă de cineva pe care îl simţi foarte al tău. Îţi aparţine... Am folosit „ideea” asta, ca piesă de rezistenţă, când mi-am pledat cauza interviului (nu-i vedea rostul, de ce ea, de ce acum, film nu mai face, din teatru şi-a dat demisia, doar ştiu!). În general, actorul nu-şi aparţine. Ea, în mod special. Când eşti Doamna Carmen, n-ai voie să dispari de pe firmament pe tăcute. Nu e drept, faţă de publicul tău care te-a iubit şi care încă… Vocea, inconfundabila voce care face vorbele „să cânte”, îmi taie discursul. Melodios, dulce, dar ferm:
— Tu chiar crezi că dacă eu mă apuc acum să-mi mărturisesc motivele retragerii, cu argumente solide, se va întâmpla ceva? Chiar crezi?! Cu ani în urmă, mulţi, nu mai ştiu câţi, la ultimul nostru interviu, ţi-am spus ceva care ţi-a plăcut atât de mult, încât a devenit titlu: „Dacă faci ceva extraordinar, nu se întâmplă nimic. Dacă faci un lucru prost, nu se întâmplă nimic. Dacă nu faci nimic, nu se întâmplă nimic...” Ţin minte „fraza” asta pentru că în contextul dat, avea o tentă politică. Era curajoasă. ...Din păcate, deşi şi-a pierdut aura de curaj, ea rămâne perfect valabilă şi azi. Uită-te puţin la ce se întâmplă în jurul nostru, la toate câte se fac sau nu se fac, dar cu acelaşi efect şi ai să-mi dai dreptate. Dar, dacă tot crezi că e important să se ştie de ce m-am retras, să zicem că am încasat foarte multe nedreptăţi, pe timpul când încă îmi mai doream, cu toată fiinţa, să fac film. „Motivaţiile” sunt atât de jalnice, încât nici nu merită să discutăm despre ele. Dar mie, ca să fac faţă acelor nedreptăţi, mi-ar fi trebuit o doză de nesimţire cu care n-am fost înzestrată. Acum, cel puţin lucrurile sunt clare. Nu mai joc, pentru că aşa am hotărât. Crede-mă, pentru sănătatea mea sufletească, e mai bine...
— În 1982 era interviul acela... înainte de Faleze de nisip şi după Saltimbancii. Erai foarte mândră de numerele de acrobaţie pe care le-ai făcut, fără dublură şi fără plasă de siguranţă...
— Aveam antrenament... în viaţă, de câte ori am vrut să-mi dovedesc mie însămi că sunt puternică, am făcut un „salt mortal” fără plasă de siguranţă şi fără dublură. lar când s-a încercat să mi se puna dublură, am părăsit „circul”. Pur şi simplu... În meserie însă, când îţi asumi un rol, trebuie să ştii că el este posibil de realizat. De altfel, în pregătirea lui intră o asemenea „bucătărie” complicată, atâta muncă şi conştiinţă profesională, încât nu mai rămâne loc de: ori îl fac, ori îmi frâng gâtul! Munca de pregătire a rolului este „plasa ta de siguranţă”. Dar asta se vede întotdeauna mai târziu. În ce mă priveşte, n-am fost niciodată pe deplin mulţumită de ce am făcut... La asta, ştiu, Andrei Şerban mi-ar spune: „Dar e foarte bine! Asta e cheia! Dacă o singură dată te gândeşţi că e bine ce ai făcut, s-a terminat. Înseamnă că „motoraşul” care te împinge înainte s-a defectat”... Probabil că lucrul ăsta l-am simţit, cumva, în subconştient, pentru că momentele de mulţumire faţă de munca mea au fost, întotdeauna, retroactive. Numai aruncându-mă cu mulţi, foarte mulţi ani în urmă, am putut spune: Da! A fost bun momentul acela de film... Sau scena aceea...
— Există şi un punct de vedere obiectiv. Altfel, ce-ar rămâne dintr-o viaţă de artist? Doar „senzaţiile personale”?
— În primul rând, să ştii că e o mare diferenţă între ce crezi tu că ai făcut bine, şi ce rămâne consemnat ca atare... Maestrul Calboreanu ne povestea odată cum un ziar de — să zicem miercuri — nota: „Catastrofal, Calboreanu în Hamlet” iar în ziarul de vineri: „Genial, Calboreanu în Hamlet”. Omeneşte vorbind, tu, Calboreanu, eşti tentat să-I crezi pe cel care spune că ai fost genial, nu? Dar cu „punctul de vedere obiectiv” cum rămâne? În ce mă priveşte, cred că natura mea pozitivă m-a ajutat să păstrez doar părţile frumoase ale profesiei. Nu mi-a plăcut niciodată să scot la iveală lucrurile neplăcute, necazurile, amărăciunile. Numeşte-o orgoliu profesional, dacă vrei... Nu regret nimic din ce am făcut sau nu am făcut. Numai când vreau să mă pedepsesc pentru momentele mele de „prostire” îmi născocesc regrete. Pe urmă însă, îmi spun că nimeni nu putea face o prostie atât de gogonată ca mine! Cel puţin avea haz... Pe moment, haz cu necaz, sigur, dar în timp rămâne doar hazul... Aşa încât, aş putea spune — ca Edith Piaf — „Non, rien de rien, je ne regrette rien”! Ar fi un fel de împrumut, aşa... Noi, actorii, suntem obişnuiţi cu asemenea „împrumuturi” de gând. Sigur, trecute prin noi, filtrate, asimilate, dar împrumuturi, totuşi. În adâncul fiecărui actor există şi ce a învăţat de la personajele lui. Dar e o lecţie. O înveţi, o foloseşti şi o uiţi. Nu trăieşti cu ea în viaţa cea de toate zilele! Eu, una, nu mi-am purtat personajele în viaţă. Uneori ele m-au purtat pe mine. M-am „împrumutat” lor, în măsura în care am împrumutat de la ele. Personalitatea mea — bună, rea — a mers întotdeauna într-un fel de complicitate cu personalitatea personajului — când nu s-a aventurat să-i facă concurenţă. Frumoasă aventură! Şi totuşi, mi-a fost dat să aud: „Hai, că joci teatru! Din ce piesă vine replica asta”? Şi era „chinul meu personal”, aparţinea fiinţei mele lăsate de Dumnezeu pe pământ... Puteam s-o iau ca pe un compliment. Dar era o înjurătură — şi nu la adresa mea, nu... Această „confuzie” între meserie şi viaţă, dovedea cât de vulnerabilă este ea, meseria asta a mea atât de unică, dar şi puţin blestemată... Nu întâmplător, pe vremuri, artiştii erau îngropaţi în afara Cetăţii. Erau consideraţi „fiinţe satanice”. În cazul cel mai fericit — nişte nebuni...
— Când ţi-ai ales meseria asta nu ştiai că e şi „puţin blestemată”?
— Dar n-am ales-o! Ea m-a ales pe mine. Când eram mică, refuzam cu încăpăţânare să spun poezii — ca tot copilul, nu? Visul meu era să devin dirijor. La noi în casă se făcea muzică, se cânta operă iar eu dirijam. Dirijam, oricum, concerte întregi — în minte, fireşte... Mai târziu, am mai „lăsat din preţ”. Dacă nu dirijor, cel puţin regizor... Pe urmă, Maestrul Sahighian mi-a spus: „Nu te duce la regie. E păcat! Tu eşti făcută pentru actorie”... Ca orice fiinţă încăpăţânată, am avut şi eu momente de cedare când m-am lăsat în voia cuiva, pentru că mă simţeam scutită de efortul de a decide singură... Aşa s-a hotărât să devin actriţă...
— ...Ceea ce nu a „ucis” dirijorul din tine... Cred, chiar, că ţi-ai dirijat propria personalitate artistică... Nu porţi nicio pecete, nu se poate detecta nicio influenţă străină de fiinţa ta...
— M-ai prins... Aş fi vrut să nu afle nimeni „secretul”, dar nu te pot minţi. Aşa este. Mi-am dirijat, mi-am regizat meseria toată viaţa. Şi numai când sunt foarte obosită şi nu mai am putere să regizez nimic, se alege praful de toată munca mea şi de mine... Influenţe există... Ele nu se văd, pentru că sunt atât de neaşteptate, încât nimeni nu le poate ajunge cu gândul. Cine să-şi închipuie, de exemplu, că pentru construirea unui personaj eu mă inspiram de la... căţelul meu?! Sau de la o plantă. Sau de la o piatră. În cel mai previzibil caz, de la un actor. Niciodată de la o actriţă... Şi, oricum, de fiecare dată şi de fiecare rol, îmi găseam ceva, altceva pe lângă ce îmi cerea regizorul. Un ceva în stare să acopere personajul cu toată experienţa mea de fiinţă, sensibilă la tot universul înconjurător... Şi mai e o taină în meseria asta atât de tainică: puterea de a te copilări. Nu există dar mai preţios pentru un actor, decât puterea de a se copilări, pentru că ea este egală cu puterea de a imagina. Mie, darul ăsta mi s-a dat şi sunt fericită că îl am...
— Dar cum s-a împăcat firea ta independentă, de dirijor, cu ideea că actorul depinde, totuşi, de regizor. Unii spun chiar că el ar fi un executant... Sau nu este?
— O! Ba da! Actorul este un executant şi dacă nu-i intră bine în cap ideea asta, nu va face nimic în viaţa lui de actor! El nu trebuie să fie însă un executant pasiv, inert, ci creativ. Paradoxal — toată meseria asta a noastră e clădită pe paradoxuri  — actorul este o fiinţă foarte, dar foarte orgolioasă. Ca el nu e nimeni! El e „buricul pământului”. Dacă n-ar gândi aşa, n-ar putea face nimic! Numai că meseria asta nu se poate face de unul singur. Depinzi, mereu depinzi de ceilalţi — de regizor şi de „filmul din capul lui” în primul rând. E o meserie colectivă. lar ca să se înscrie în acel ceva colectiv, care este un film sau un spectacol, actorul are nevoie de indicaţia regizorală exactă, de la care să poată zbura, mai departe, prin talentul lui. Are nevoie de o disciplină de fier, de o militărie teribilă. lar actorul care ţipă, în gura mare, că s-a săturat de „teroarea” regizorului, în adâncul sufletului şi-o doreşte. Ştie că are nevoie de ea. Pentru că, dacă regizorul acela se înfurie atât de tare încât îl lasă de capul lui, I-a ne-no-ro-cit! Cu tot talentul lui, cu toată fantezia creatoare, cu toată experienţa de o viaţă, e pierdut... Noi avem nevoie să fim ţinuţi din scurt. În „frâu”... Orice actor bun ştie asta. E superb şi umilitor în acelaşi timp... Dar ştii ce? M-am gândit, nu o dată, că nevoia asta de „frâu” intră în structura noastră, ca popor... Suntem un popor de artişti...
— Un popor de artişti care are nevoie de artişti... Mi-ai spus, mai devreme, „Dacă piere pământul şi renaşte, artiştii se vor trezi primii, pentru că de ei va fi întotdeauna nevoie...” Şi publicul tău face parte din acest popor de artişti care are nevoie de artişti...
— Uite ce este! La „provocarea” asta nu-ţi pot răspunde decât că mi-am iubit publicul mai presus de orice. Publicul a fost întotdeauna partenerul meu principal. N-aş fi existat fără el. L-am iubit şi ştiu că m-a iubit... lubirea reciprocă presupune înţelegere reciprocă. Sau nu?...
— Ba da. Da! Atunci, uite, pentru că suntem la sfârşit de an, când se fac urări pentru anul ce vine, ce să-ţi dorim noi, ţie, Doamna Carmen, aşa, pentru sufletul tău...?
— Pentru sufletul meu? Pentru sufletul meu, mulţumesc lui Dumnezeu, am tot...
 
 
(Noul Cinema nr. 12/1995)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: carmen galin, eva sirbu, interviu, portret

Opinii: