Patruzeci de kilometri de Târgu-Jiu, Ţicleni, un sat oltenesc cu case frumoase. În spatele caselor începe pădurea şi în mijlocul ei cealaltă pădure, a sondelor. Sonde în exploatare cu pompele într-un perpetuum mobile tăcut şi solemn. Rezervoare argintii, imense, turnuri de răcire sub care apa face arteziană, turbogeneratoare în preajma cărora aerul ţiuie ca pe un aerodrom de reactoare, ţevi, tuburi, conducte, ordonate într-un peisaj violent industrial, îmblânzit de un apus de soare cum rar se vede. Din petrol nu e prezent decât mirosul. Dens şi puternic. Pe şosea, în faţa grupului de turbogeneratoare e oprit un ZIM. Cinci oameni şi un aparat de filmat. Echipa filmului Petrolul, regizorul Titus Mesaros, operatorul Petre Gheorghe, asistentul său Marin Nicolae, directorul de producţie Dumitru Lulescu, şoferul Mihai Dragotă (şoferul care într-o echipă mică cum este cea a unui film documentar devine un fel de secretară de platou).
Petrolul va fi un film de 15 minute, alb-negru, pe ecran lat. Se filmează — în afară de Ţicleni — la Moineşti, la Ciureşti-Argeş şi în vechea vale a Prahovei. Îl întreb pe Titus Mesaros de ce nu s-a stabilit la o singură schelă.
— Pentru că nu s-au făcut multe filme despre petrol şi peisajul lui, am dorit să facem aşa încât să cuprindem pe cât se poate toate aspectele din viaţa unei schele.
— Vă gândiţi să faceţi un film poetic despre munca în schelă?
— Dar nu numai atât... Aş vrea, dacă se poate, să răspundă şi unor cerinţe propagandistice, fără să iasă din zona filmului documentar. În ceea ce priveşte caracterul lui poetic, poate că vom fi tinuţi mai strâns de logica industrială, dar nu vom părăsi poezia — sau mai bine zis ea nu ne va părăsi pe noi — pentru că poezie există şi aici.
— Cum v-aţi construit filmul?
— Pe două zone şi un final. O zonă dinamică în care se consumă multă energie şi forţă brută, în care omul este permanent prezent — instalarea şi forajul — şi o zonă aparent lipsită de dinamism, în care omul nu se mai vede şi care reprezintă de fapt faza în care, captat, petrolul îşi urmează drumul lui spre marile rafinării. Finalul este tocmai apoteaza marilor rafinării. Este un final cu spectaculozitatea bănuită doar din varietatea şi mulţimea de forme în care se aventurează petrolul pentru a ajunge la cele câteva sute de produse care derivă din el.
— V-aţi gândit la muzică?
— Nu. Spre deosebire de
Stuf, de data asta las regizorului muzical sarcina de a găsi muzica filmului.
Nu ne rămâne decât să aşteptăm filmele care vin în anul care vine. Pentru că de văzut, tot în 1967 le vom vedea. În 1967 vom putea judeca singuri ce s-a realizat şi ce a rămas lăudabilă, dar vană «intenţie de autor». Pentru autori, dar şi pentru noi, cei care facem această rubrică de platou şi care ne ataşăm de fiecare film nou început, am dori ca intenţiile neîmplinite să dispară cu desăvârşire. Asta pentru că tot vine un an nou.
