Eram pe scara trenului şi Păun în spatele meu. Filmam undeva, spre Întorsura Buzăului, între dealuri rotunde şi soare clar, de după ceaţă. Trenul lua viteză şi tufele plecau înapoi pe terasament, apoi pietrele nu le mai distingeam, se făcuseră pastă şi vântul îmi sufla tare peste urechi, aşa că Păun s-a aplecat spre mine ca să-I aud.
— Să-mi strigi când sari.
— Nu mai am timp!
Nu mai era timp. Szabolcs (consilierul nostru de lupte) ne spusese să sărim aproape odată ca să nu ieşim din cadru. Eu îl dublam pe
Papaiani iar Păun — pe
Dem. Rădulescu în
Astă seară dansăm în familie.
Am intrat pe un pod lung, cu balustradă joasă din beton. La celălalt capăt ne aştepta aparatul de filmat.
Mă uit la şoseaua de dedesubt, la copaci, întorc capul şi-i văd pe cei din figuraţie. Par liniştit, dar inima a sărit peste sută. Asta nu e rău.
Şi totul se precipită — podul s-a terminat, mai sunt câţiva metri până Ia aparat, viteza e mare şi-mi dau seama că trebuie să sar înainte de locul stabilit. Forţez tare, lateral, să ating muchia pantei. Pământul îmi aruncă picioarele pe spate, grupez, puţin prea târziu, şi simt şocul pe umăr. Panta mă fură în rostogolire. Totul se amestecă, iarba, cerul, Păun, o umbră care-mi trece pe faţă şi mă blochez să nu intru în copaci.
Soby e cam nemulţumit, îi explică ceva lui Păun. Mai tragem o dublă. Sunt liniştit complet, inima a scăzut la optzeci, şi ne suim iar în tren.
Sărim încă o dată şi încă o dată.
Peste câteva zile se viziona materialul filmat. Stăteam în fotoliu şi totul era ca un coşmar. Se derulau imagini din tren, fără sonor, în sală vocea regizorului
Saizescu, monotonă, albă ca o hârtie.
— E bună. Se copiază.
Pe ecran, zâmbetul
loanei Bulcă, Dem. Rădulescu gesticulează, un vagon restaurant, apoi Papaiani care se ceartă şi totul pe o linişte care apasă. Aştept să apară săriturile şi inima îmi bate din ce în ce mai tare, degetele mi s-au răcit şi am buzele uscate. Îmi repet că săriturite le-am făcut înainte, că acum văd doar rezultatul şi totuşi îmi simt fruntea umezită, inima îmi bate în gât, o simt de parcă cineva m-ar apăsa şi nu pot să respir. Îmi este frică cum nu mi-a fost niciodată, şi mi-e necaz că nici măcar nu am nimic de făcut. Săriturile le făcusem aproape în joacă şi acum, pe un scaun de cinematograf, aşteptând să văd ce-am făcut, am fruntea umezită.
Pe ecran, tot Dem. Rădulescu cu loana Bulcă, o scenă care se repetă la nesfârşit, încerc să-i urmăresc dar vorbesc fără să se audă şi-mi aud inima cum zvâcneşte în urechi.
Brusc, a apărut podul cu balustrada joasă. Trenul a trecut repede, abia m-am văzut sărind şi din nou a venit trenul. De trei ori. Totul a durat mai puţin decât zâmbetul lui Papaiani între două fraze.
— Se copiază a doua.
