Ideea unui autointerviu este totdeauna rodnică. Fiinţa reporterului care dă buzna peste tine cu întrebări incomode va dispărea, desigur, într-un viitor apropiat, când se va ajunge la concluzia că scriitorii se pot descurca şi singuri. lată, de pildă, ce plăcut e pentru mine acum să mă întreb singur despre filmul Astă seară dansăm în familie, ce inteligent şi spontan sunt, şi cu câtă abilitate găsesc eu cele mai plăcute întrebări! 
De pildă:
— Cui aparţine ideea filmului?
— Nimeni nu ştie precis. Limpede este că şi eu, şi Geo Saizescu, vroiam de mult să facem o comedie împreună. Ne chinuia mereu gândul că hazul nostru s-ar potrivi şi că de aici ar putea să iasă ceva, Mai întâi ziceam să facem ceva după „Tanţa şi Costel”, dar cineva din cinematografie a zis că „nu e cazul, chestia e cunoscută, vrern ceva nou”. Şi atunci Geo a propus să facem ceva despre nişte escroci sentimentali, citise el un caz relatat în „Scânteia” şi credea că de aici se poate porni. Vreme de câteva luni am chinuit nişte proiecte de subiect, apoi ne-am pus pe adunat tipuri şi gaguri. Vroiam să ne apucăm de scris, dar nu ştiam cum se va termina filmul. Scrierea scenariului a fost o plăcere pentru mine. Geo Saizescu e, în viaţa lui particulară, un mare actor. În fiecare zi, înainte de a ne apuca de scris, el juca în faţa mea scena respectivă, iar eu mă prăpădeam de râs. Altădată jucam eu scena respectivă iar el, desigur, n-avea cum şi de ce să se prăpădească de râs...
— Sigur că existau şi momente dificultuoase în relaţia scenarist–regizor...
— Sigur că existau. În sensul că, întotdeauna, regizorul vrea să vadă scenariul, adică acesta să-i sugereze imaginea (pe el nu-l interesează cuvântul şi acţiunea) — şi de aici, pentru scriitor, sentimentul că are o funcţie auxiliară, nepreponderentă, şi că ceea ce face el nu e literatură. Lucru, în mare parte, adevărat. Cert este că Saizescu m-a făcut să cred în film şi să respect mai mult această artă aflată, pe drept, abia, pe locul şapte în clasamentul neoficial.
— Care ar fi, de fapt, ideea filmului Astă seară dansăm în familie?
— În primul rând, altul era numele filmului, la început: „Criminal tango”. Îmi pare rău că s-a schimbat. Mi se părea nu numai atracţios, dar şi sugestiv. Ideea filmului mi-a venit de la una din replicile marelui maestru al escrocheriilor sentimentale, Temistocle. El îi explica uneia din victimele sale că misiunea lui pe această lume este de a aduce o bucată de fericire (falsă, mincinoasă, desigur) în casa şi sufletul femeilor singure: „Dacă n-aş fi eu, cine v-ar mai minţi atât de frumos?”, spunea el, ceea ce e un adevăr cinic, dar şi foarte trist.
— În rest?
— Aştept cu încredere filmul. Am fost, într-o zi, la filmare şi m-a impresionat amănuntul că întreaga echipă lucra cu emoţie. Dar să nu uit să semnez:
