„Ora zero” – cronică de film

     Multe situaţii strălucite a scos cinematograful la iveală din comprimarea dramatică timpului şi spaţiului în jurul unor personaje reunite la o oră devenită destin. Pretenţiile filmului nostru sunt de mică anvergură, formula e mai apropiată «feliei de viaţă» neorealistă decât marilor modele clasice, ţinând seama că personajele sunt dintre cele mai modeste ca statut (o echipă de reparatori de linii I.T.B., o reporteriţă TV) aflaţi la ura schimbului de noapte (ora zero), dar şi acasă, în familie, încercând să recupereze printr-o petrecere întârziată, sărbătoarea petrecută în muncă. Prin contrast cu mediul stenic, o reuniune de bişniţari-parazitari, la care filmul se opreşte atât cât îi era necesar demonstraţiei urmărite. Scenariul tip cronică a faptului mărunt, scris de un reporter deţinător al rubricii întâmplărilor de la ora zero într-un mare cotidian (ziaristul Coman Şova), e urmat destoinic de un regizor cu experienţă, Nicolae Corjos (aflat la primul lui film independent, dar după o fructuoasă colaborare, de două decenii, cu cei mai buni profesionişti ai noştri) şi filmat cu nerv de către operatorul Vivi Drăgan Va­sile. Un trio bine armonizat pe schema de subiect extrem de simplă, decupat regizoral cu migală şi măsură, cu înţelegere pentru poezia firescului uman şi a peisajului urban, ceea ce nu-i puţin lucru, la scara de com­paraţie locală. Formula vieţii surprinsă re­portericeşte e mai vizibilă în exterioarele filmate pe străzile Capitalei, în noaptea de revelion, cu o figuraţie autentică ce creeaza poveştii un cadru filmic de o anume căl­dură, aş zice chiar banalitate — în sen­sul bun — a întâmplărilor dintr-o asemenea noapte până la punctul în care intervine acci­dentul din faţa hotelului «Modern». Acci­dentul are rolul de a scoate în evidenţă mai tare ceea ce e bun şi onest în viaţa unei fa­milii muncitoreşti şi dăunător, socialmente. În escrocheriile unor indivizi puşi pe căpă­tuială. Spectacolul prinderii infractorului nu mai trece pe prim plan ca în filmele de acţiune poliţistă, accentele cad apăsat pe caracterele nete, fără nuanţe, cu un tezism conţinut în liniaritatea conflictelor (tată-fiu conflict uşor rezolvabil, fata abandonată, trecută în lumea drepţilor etc., etc.). Şi totuşi personajele capătă consistenţă, un anume farmec chiar, datorită interpreţilor bine aleşi şi atent urmăriţi de ochiul regizoral, ochi capabil să aducă la un stil firesc, modern de interpretare actori din ge­neraţii diferite: Mihai Mereuţă, Mihăilescu­-Brăila, Carmen Galin, Geo Costiniu, Catrinel Dumitrescu, Julieta Szönyi, Tamara Creţulescu. Ei reuşesc să îmbogăţească prin sugerarea unor detalii de subtext, date dramaturgice foarte sumare; se mişcă degajat în Bucureştiul nocturn şi, evi­tând poza, gestul şi dictia afectată, fac corp comun cu peisajul obişnuit, nu dis­tonează cu fluxul normal al străzilor din ajun de sărbătoare. Cu grijă dirijat regizo­ral, acest prim-plan al ficţiunii concertat cu planul doi al oraşului filmat pe viu, în febra pregătirilor de Anul Nou, reprezintă mo­mentul cel mai izbutit al filmului. Ora zero îşi găseşte în aceste cadre un ritm fluent, dinamic, atrăgător chiar, plină când intră în interioarele special împodobite pentru fil­mare (barul de noapte, petrecerea din casa Rodicăi, ostentativ diferenţiate prin efecte de lumină şi montaj de revelionul casnic şi bonom din familia-model, apoi rezerva spi­talului unde accidentata îşi dă sufletul nu înainte de a-şi povesti cursiv, trista biogra­fie). Aici artificialitatea unor replici, confor­mismul unor situaţii-şablon (mama soacră răsfoind alături de viitoarea noră albumul de familie, cu «moţul» blondului logodnic păstrat lângă fotografie; fata crescută la orfelinat şi rătăcită pe cărările vietii dând naştere unei copile ce va avea de bună seamă, cu concursul unor oameni carita­bili o soartă mai bună decât mama-victimă) întrerup fluxul de sinceritate al «filmului din exterior». Nu e pentru prima dată în ficţiu­nea contemporană când secvenţele veridice de reportaj bine filmat la locul de muncă (de la Răsună Valea la Trepte pe cer o tot constatăm), pun şi mai tare în lumină artificiozitatea schemelor dramaturgice, ti­picurile de fabricaţie. Ar fi mai puţin de criticat scenaristul aflat la prima lui ex­perienţă cinematografică (deci redesco­perind volens-nolens Americi), cât delega­tul casei de filme ce n-a intervenit mai activ ca să debaraseze povestirea de coincidenţe facile, de situaţii şi dialoguri artificioase. Regizorul, bun profesionist dar la primul său discurs independent, n-a avut nici el tăria de a ţine piept locurilor prea comu­ne, concesiilor făcute tipului de spectacol «fără probleme» pentru producător, care să meargă — se crede — la toate categoriile. De aceea filmul, care de multe ori te câştigă prin căldură şi salubritate morală, nu se ridică nici el deasupra mediei, dând senza­tia, monotonă de «déjà vu». Ofertanta «oră zero» la care demarează acţiunea — «oră de efort şi taină», cum frumos o numea în program scenaristul, rămâne în final pentru spectator mai vizibilă ca efort decât ca taină. Ca mister uman.