Aproape fiecare film
de lulian Mihu de, nu în sensul formulei înscrisă pe generic, nici în cel asociat ideii de autor total, ci în sens concret, al asumării riscului de a transpune litera scrisă în imagine cinematografica aşa cum crede el de cuvință, sens care la Mihu funcționează implacabil şi imperturbabil de 25 de ani şi 9 filme, aproape fiecare din aceste 9 filme au mişcat valurile aprecierilor critice în toate direcțiile posibile, cel mai adesea însă în direcția: iritare neacceptare. lulian Mihu este un regizor care excita şi incită combativitatea criticii. De la
Viața nu iartă, trecând prin
Felix și Otilia,
Marele singuratic,
Nu filmăm să ne amuzăm,
Comoara şi până la
Omul și umbra, atmosfera care-i însoțeşte opera a fost încărcată cu electricitate cel mai adesea negativă. O singură excepție (relativă şi aceea):
Lumina palidă a durerii, excepție, între noi fie vorba, mai curând nefericitâ, pentru că de la ea încoace totul se raportează la „momentul de vârf”, iar nemulțumirile au căpătat un punct de sprijin: cum e cu putință să facă el
Comoara după ce a făcut
Lumina palidă... Cum e cu puntință să facă
Omul din umbra după ce a făcut
Lumina palidă... Şi unde este lulian Mihu cel care a făcut...
Lumina paildă...? Unde să fie? Aici, în această cinematografie a noastră, care, ca şi el, produce când opere de vârf, când rateuri, când zone de lumină, când zone umbroase. Numai că, atunci când este vorba de o cinematografie, zonele de întuneric şi lumină se echilibrează cu mult mai uşor decât atunci când este vorba de opera unui om.
Motorul care pune în mişcare valurile criticii vizavi de opera lui lulian Mihu nu trebuie căutat în afara lui, ci înăuntru. În structura lui de creator. Mihu este un regizor derutant. Gândirea lui cinematografică refuză aşezarea într-o formulă anume, într-un gen anume. Repetarea îI plictiseşte. Aşezarea îl sperie de moarte. Opera lui s-a construit şi se construieşte sub semnul lui:
altceva. Numitorul comun — acel ceva care face, totuşi, să recunoşti un film de lulian Mihu ca fiind al lui indiferent de gen, subiect, epocă — este privirea. O privire paradoxală, duios-ironică, trăznit-gravă, paradoxală pentru că trebuie citită invers, mereu invers. Ceea ce pare ironie este duioşie, ceea ce pare grav este ironie, trăzneala e gravă, iar gravitatea se hrăneşte cu o trăznaie. Exemplul cel mai bun se întâmplă sa fie tocmai
Omul și umbra. Filmul vorbeşte despre un lucru grav, nu? Alcoolismul. Tratarea însă pune sub semnul îndoielii tocmai gravitatea. Cum adică, aşa se vorbeşte despre un lucru grav? Prin câni care cer oase cu glas de om şi oameni trasformați în monştri care mârâie precum câinii? Prin pălăvrăgeli nesfârşite despre ce este mai bun, țuica sau berea, berea sau coniacul sau şi una şi alta? Prin „scene” de filmare şi înscenări citate din alte filme, din alte teme, „din alte probleme”? Să fie asta forma ideală pentru un film de propagandă antialcoolică? Ideală în mod absolut, poate că nu, dar o
formă posibilă de a adapta şi reţine interesul spectatorului față de un subiect sensibil, în mod sigur, da. lar intenția autorului (mărturisită chiar într-un interviu) era tocmai să atingă un subiect sensibil fără să jignească pe cei vizați. Intenția era să-l facă pe cel în cauză să înghită „pastila”, evident amară, drept care bine ambalată într-o hârtie groasă de haz. Să-l facă, adică, să râdă de sine, realizând numai după ce a ieşit din sală şi de când a râs, dar şi că nu prea era de râs. (În paranteză fie spus, dar nu în treacăt, intențiile regizorului au fost prizate şi exploatate de actori,
Gheorghe Cozorici,
Emilia Dobrin-Besoiu, Elisabeta Fazekas, Gheorghe Marin, au înțeles exact despre ce e vorba în propozițiune, aşa încât joacă cu maximă seriozitate ceea ce regizorul spune în glumă.) Cu asemenea formulă, rezuItatele erau previzibile încă din scenariu. Era clar că Iulian Mihu nu va face un film dramatic, nici un film patetic, nici un film cuminte, nici un film ca toate filmele — nici măcar ca toate filmele sale. Era clar că el va încerca altceva, dar acel altceva nu putea să fie decât „pe limba lui”. Cu armele lui. lar arma lui principală este ironia. Un ochi atent — nu binevoitor, nici nu e nevoie, Mihu nu este un băiețel de mângâiat pe creştet, ci un creator în toată firea — un ochi deci atent, va descoperi că fiecare secvență este o trimitere în cheia parodică la alt gen cinematografic. Filmul de groază. Filmul suprarealist. Filmul polițist. Melodrama. Comedia. Ciné-vérité-ul. Ceea ce „scapă” din ghearele parodiei este povestea în sine. Să fi lăsat Mihu din întâmplare adevărul neatins de aripa ridicolului? Greu de crezut. Ceea ce poate irita într-adevăr la
Omul și umbra este dezacordul între formă şi conținut. Dar dacă nu este un dezacord, ci un acord secret, gândit în scopul de a pulveriza canoanele, şabloanele, tiparele?
Omul și umbra a fost programat şi realizat ca un experiment. Reuşita sau nereuşita lui sunt discutabile şi depind, într-adevăr, de bunăvoința receptorului, fie el spectator sau critic. În ce-I priveşte pe regizor, reproşul real care-I pândeşte este că n-a îndrăznit să-şi ducă experimentul până la capăt, că nu a făcut violent vizibilă „nepotrivirea de caracter” între gravitate şi trăznaie, că nu a întins coarda până la plesnire. Un capăt al ei ar fi atins cu siguranță şi cele mai îndepărtate zone de receptivitate la ideea de risc. Pentru că orice experiment are coeficientul lui de risc. Lar fără acest risc nimic n-ar fi mers înainte nici în lume, în lumea filmului. Cu
Omul și umbra, lulian Mihu s-a pus în situația acrobatului pe sârmă, la 100 de metri deasupra solului, fără plasă, care-şi parcurge drumul, în timp ce jos, la sol, asistența strigă: Ce faci acolo, domnule? S-a inventat trotuarul! Dar dacă pentru omul cu pricina sârma suspendată la 100 de metri deasupra solului este trotuarul lui, într-un moment anume? Dacă? — ne întreabă în subtext autorul.