REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Viața nu iartă (1958)

The Mist Is Lifting

75 min. - Dramă - AG - 03.02.1959

Sinopsis : Inspirat din nuvele lui Alexandru Sahia "Moartea tânărului cu termen redus", "Întoarcerea tatălui din război" și "Câmpia de sânge a Mărășeștilor."

Regie: Iulian Mihu, Manole Marcus

Scenariu: Iulian Mihu, Manole Marcus

Actori Principali: Nicolae Enache Praida, Marius Rucăreanu, Romulus Neacșu


Galerie Foto:

  • Viața nu iartă (1958)
  • Viața nu iartă (1958)
  • Viața nu iartă (1958)
  • Viața nu iartă (1958)
  • Viața nu iartă (1958)

Vezi toată galeria

Distribuție:

Nicolae Praida Ștefan
Viața nu iartă (1958) Marius Rucăreanu Ștefan copil
Viața nu iartă (1958) Romulus Neacșu Vladimir
Vezi tot genericul

Producători

Studioul cinematografic „București”

Date de producție

Filmările începute în 1956 sunt continuate în prima jumătate a anului 1957 și în noiembrie același an, exterioare la Mărășești, Câmpulung, Dragoslavele și București; interioare pe platoul Tomis și la Buftea. Cheltuieli de producție (după trei ani de la intrarea în producție) 7.861.000 lei.
Ecran normal, a/n, 2082 m.

Distribuitori

Direcția Difuzării Filmelor

Trivia

  • Scenariul inițial, semnat de Iulian Mihu, Mircea Drăgan și Manole Marcus, se intitulează "Când se ridică ceața"
  • Titlu de lucru: "Moartea tânărului cu termen redus"
  • Debutul regizorilor Iulian Mihu și Manole Marcus și al operatorilor George Cornea, Gheorghe Fisher și Alexandru Intorsureanu
Opinia criticului
Viața nu iartă este filmul cu cea mai dificilă compoziție din istoria cinematografului românesc. Prin prelucrarea absolut literară a unor schițe de Al. Sahia, patru planuri retrospective se intersectează decupând timpul narațiunii într-o ordine inversă celei epice. În primul plan temporal este scurta secvență introductivă care va reveni pe parcurs și în final: un tânăr ostaș murind undeva pe front, în primii ani '40; al doilea plan temporal ne întoarce mai mult în trecut, către sfârșitul anilor '30, odată cu primele rememorări ale eroului muribund; a treia retrospectivă continuă: tânărul este copil și asistă la întoarcerea tatălui din primul război mondial; în fine, cheia filmului ne-o dă momentul cel mai îndepărtat al amintirii, clarificat la urmă: vinovăția tatălui, în perioada care premerge angajării în prima conflagrație mondială. Frapează, în această retrospectivă cu patru planuri temporale intersectate, unele asemănări cu Intoleranța lui Griffith, cu modalitățile în care fondatorii cinematografului ca arta abordau dramele umane ale istoriei. Secvențele cu tânărul muribund pe un front necunoscut încadrează discursul între două coperți, ca leit-motivul mamei ce-și leagănă pruncul în ceea ce istoricii numesc „primul mare film de sinteză istorico-filozofică”, într-un metaforic constrast cu haosul violențelor evocate de Griffith. Dar nu atât teribilul efort recuperator definește în primul rând filmul lui lulian Mihu și Manole Marcus, cât rimele anticipate cu noile valuri ale filmului european din anii '60 — dublă contribuție antitetică, inevitabil cu urme și fisuri în omogenitatea filmului. Numai cruzimea cenzurii care a și mutilat filmul a făcut ca Viața nu iartă să iasă pe ecrane nu în 1957, ci cu doi ani mai târziu, odată cu Hiroshima, dragostea mea al lui Resnais, Cele 400 de lovituri de Truffaut, Cu sufletul la gură al lui Godard, Aventura lui Antonioni, Privește înapoi cu mânie de Richardson. Însăși tehnica interioară a retrospectivelor, modul cum filmul nostru „privește înapoi” justifică aceste citări, ale unor filme în care accentul se pune pe trăirea în prezent a amintirii, pe caracterul ei improbabil sau irelevant („Tu n'as rien vu a Hiroshima!”). Este aparenta neputință a tânărului din Viața nu iartă de a descoperi ce-l interesează la festivitățile aniversare de la Monumentul eroilor, întregul joc al eschivelor paznicului mutilat, fost camarad al tatălui dement, care știe adevărul despre vinovăția tatălui, dar nu-I spune: „Lasă-mă-n pace, domnule scriitor. M-am jucat, m-am distrat, te-am păcălit, dar nu știu nimic. De fapt, chiar nu știu nimic”. (Valerian Sava, Noul Cinema nr. 4/1993).

„Este cazul cel mai spectaculos de ingerința cenzurii politice care nu putea accepta viziunea pacifistă a tinerilor autori și nici limbajul filmic utilizat de aceștia.” (Bujor T. Rîpeanu, „Filmat în România”)

Viața nu iartă (1958) - Photo