REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Războiul ascuns


     Viața nu iartă (1958) este oglinda unei epoci de frâmântări, de câștiguri stilistice, în care cinematograful românesc se desfăcea din crisparea efemeră și încerca să producă și pentru posteritate. Filmul acesta, prin care doi regizori tineri (Iulian Mihu și Manole Marcus) își afirmau maturitatea, a intrat întâi în istorie grație unei polemici și au trebuit apoi să treacă ani buni pentru ca optica unei alte contemporaneități să-i așeze printre valorile perene. Este destul, azi, să-l revezi într-un grupaj cu filme anterioare pentru ca să realizezi saltul. Din fericire, istoria este o sumă de valori care se cumulează concret, precum cărțile într-o bibliotecă, lăsând la o parte alte considerente...
     Filmul acesta de război este o perorație pe tema responsabilitații conștiinței față de tot ce se întâmplă în jur, față de tot ce-i este supus spre alegere. Un fiu caută, pornit pe urmele frontului, cauza care l-a făcut pe tatăl său, întors acasă rănit, să înnebunească. Pe fondul unei parade militare de ziua eroilor, cu îmbogățiți de război, doamne filantroape din high-life și generali care-și etalează decorațiile, se desfășoară sub formă de flash-back un al doilea film ― drama sfâșietoare a celui ce, obligat de disciplina militară, a fost silit să-și împuște prietenul. Obediența apare în retrospectivă ca o boala progresivă și incurabilă, care nu numai că usucă totul în jur, dar distruge pe cel ce se lasă atins, abia făcând, în acest timp, loc celor ce nu s-au sfiit s-o practice mai demult. Practicantul ocazional, cel cu conștiința curată, pățește cel mai rău: își pierde rațiunea tocmai pentru că remușcarea îl găsise lipsit de imunitate. El scapătă într-un ospiciu, în timp ce adevărații profitori ai războiului vorbesc de eroism și împart discursuri lipsite de scrupul.
     Acest rechizitoriu moralist este făcut cu cele mai bune mijloace filmice, cu o discreție a tonului sprijinindu-se exclusiv pe puterea imaginilor. Scenografia barocă, somptuoasă, organizată în jurul unui mausoleu și proiectată apoi într-un alt timp, în zig-zagul sârmelor ghimpate, dă efecte unice. Grija pentru expresivitate încarcă evoluția acțiunii cu o pastă plină, convingătoare, de imagini, evitând cu grație ușorul schematism al poveștii propriu-zise.
     Ce fericire să descoperi într-un cotlon ascuns de arhivă o asemenea peliculă, care nu s-a demodat, nu a îmbătrânit și se armonizează prin seriozitate cu lucrările de vârf ale filmului național!
 
 
(„Artă fără muză”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca 1980)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: iulian mihu, manole marcus, romulus rusan, viata nu iarta

Opinii: